când eram de-o eleganță deosebită, mă simțeam chinuită de sfiala unui copil costumat. Mergea vorba că eram frumușică, dar când mă uit la fotografiile din acel timp, nu prea înțeleg cum se răspândise un astfel de zvon; și apoi pe vremea aceea era moda mânecilor „à gigot” și a foilor țepene în formă de clopot, cari azi par atât de caraghioase ochilor obișnuiți cu vestminte mai mlădioase. Uneori îmi părea că nu sunt decât un accesoriu, fără însemnătate, al voluminoaselor mele mâneci, în cari mă pierdeam aproape de tot. Poate că aveam o înfățișare elegantă, însă, cu siguranță, n’aveam „chic”. De altfel, mi se pare că mama nu găsea potrivit sau „de bon ton”[1], ca o prințesă să aibă șic. Veni și dimineața, în care mă deșteptai în sunetul clopotelor de sărbătoare, clopote pentru cununia mea...
A trebuit să ne supunem unei întreite ceremonii: civile, catolice și protestante.
Ceremoniile se desfășurară dimineața și se încheiară cu un mare dejun de gală. Mi-aduc aminte de toate ca de-un vis, un vis foarte depărtat, în care jucam un rol, și el ca de vis.
Rochia mea de nuntă era de o mătase albă, groasă, fără lustru, cu mâneci umflate, bine înțeles și cu foile în formă de clopot, prelungite într’o trenă. Nu-mi plăceau voalurile de dantelă. Așa dar cu toate că în familie erau atâtea dantele de preț, purtai un voal de tul, prins într’o diademă de diamante, în care sta încolăcită ca într’un cuib, o coroniță de flori
- ↑ Franțuzește în text.
