într’adevăr de-acasă, fui fericită de crunta înduioșare a despărțirii.
Fusese hotărât să petrecem câteva „zile de miere”, într’un mic castel de vânătoare, în apropiere de Sigmaringen, o reședință de vară, regală, înconjurată de păduri. Familia mea rămase la Sigmaringen, unde aveau să urmeze sărbătorile și anume, a treia zi, un mare bal, la care trebuia să ne arătăm și noi. Krauchenwies era o căsuță drăguță, mai mult pitorească decât înzestrată cu toate cele necesare, dar într’un cadru foarte romantic, pentru o lună de miere. Era iarna, noi eram sfioși și încă străini unul de altul și n’aveam acolo chiar nimic de făcut. Nando, nefiind un un om prea vesel din fire, nu-i dădea nimic în gând pentru a face să treacă plăcut timpul unei soții atât de copilăroase. Era cuprins de-o dragoste grozavă, aproape chinuitoare.
Eu răspundeam naiv iubirii lui, dar mă apucase un dor dureros de mama și de Ducky și mă simțeam pierdută și părăsită. Trebue să mărturisesc că acele zile de iarnă, în cari eram îngropați în micul castel depărtat, mi-au părut grozav de lungi. Parcă simțeam în tot timpul ceva deșert și gol; mi se părea că tot aștept ceva ce nu venea...
Intr’o zi, mama și cu surorile mele, în vesel svon de zurgălăi, năvăliră în singurătatea noastră. Acel sunet de zurgălăi prea era vesel, prea îmi amintea de vechiul cămin și făcu să-mi bată cu putere inima. Mărturisesc că am plâns. Mama mă mustră cu dragoste și-mi spuse c’am să mă obișnuesc cu situația de soție; mă îmbărbăta prin cuvinte înfiorătoare, dar prinsei în ochii ei o lucire umedă
