mireasma îmbătătoare, iar ciudatul lor mijloc tare și ascuțit, eșea și mai mult la iveală. Erau în adevăr flori de mister, și tot astfel erau și pasiflorele cu crucea din inima lor și nume-roaselor lor stamine culcate împrejur, într’un cerc perfect, ca roțile unui ceasornic. Apoi mai era și iasomie pe acele terase, și iasomia m’a vrăjit totdeauna, dându-mi un fel de extaz.
Acest extaz pricinuit de flori a fost mereu una din desfătările vieții mele; îl simt acuma ca și atunci. E un fel de răpire, un fel de recunoștință, asemenea unei rugi, care încântă sufletul și totodată trupul, ochii și inima.
Trebue să mă opresc asupra acestui sentiment de extaz, pe care mi l-au dăruit unele lucruri.
Odată, mult mai târziu, vorbind despre el cu sora mea Ducky, aflai că și dânsa simțise totdeauna aceeași senzație de răpire a simțurilor ca și mine, și cu prilejul acelorași lucruri.
Era ceva ca o strângere a coardelor inimii, ceva care îți aducea lacrimi în ochi și totodată te făcea să strigi de bucurie, sau să cazi în genunchi și să te închini, ori să cânți imnuri de slăvire și de mulțumire.
Cauzele acestor extazuri erau multe și felurite.
Unele erau pricinuite de forme și culori, altele de miresme, altele de sunete, și numai unele aveau drept cauză vreun sentiment. Aceste din urmă erau mai misterioase și mai greu de pătruns. Când ași începe să înșir extazurile mele de copil, multe v’ar face să zâmbiți,
