Mai era și adânca, atotcuprinzătoarea răpire a sufletului, pricinuită de floarea de răsură, trandafirie și fragedă, cu o mireasmă atât de delicată încât părea a fi fost distilată de însăși regina zânelor. De fapt floarea de răsură a fost totdeauna pentru mine o zână și a rămas așa până în ziua de azi; de asemenea și primula de prin crânguri — acele mănunchiuri rotunde de flori de un limoniu deschis, pitulate printre foile anului trecut veștede și ruginii.
Nu sunt asemenea primule în România, însă acum câțiva ani, când se căsători fiica mea și plecă în Serbia, le-am găsit în toate pădurile din jurul Belgradului.
Incântarea mea a fost atât de mare, încât copiii mei mă invită la dânșii întotdeauna în anotimpul primulelor, și acele mănunchiuri delicate și palide, răsărind dintre frunzele ruginii, mă umplu de aceeași plăcere ca în zilele depărtate din Eastwell, Windsor și Devonport, cele trei locuri de căpetenie unde de obiceiu le culegeam.
Fie binecuvântat, și iarăși binecuvântat, darul hărăzit mie de Dumnezeu, de a putea să mă înfior de bucurie în fiecare strop de sânge, în inimă, în suflet și în toate simțurile mele; de a putea simți, slăvi, tresări de fericire și mulțumire!
Acum, o smerită mărturisire: cu toate că vă va părea ceva vulgar, am cunoscut și extazul gustului!
N’am fost niciodată un copil deosebit de mâncăcios, totuși unele senzațiuni ale gustului îmi dădeau același extaz ca miresmele,
