făcea parte din acele lucruri, cari, nu știu din ce pricină, dădeau cerului gurii o nespusă desfătare.
Inchideam ochii și lăsam bucățica o clipă așezată pe limbă, ca să-i simt gustul până la ultima posibilitate. Dar nenorocirea era că se găseau foarte puține din acele pătrățele plutitoare în fiecare farfurie, și pentrucă eram foarte mică, eram de bună seamă servită printre cei din urmă.
S’a întâmplat de mai multe ori ca atunci când îmi venea însfârșit rândul, pătrățelele să fi fost deacum toate pradă celor mai norocoși și mai privilegiați decât mine.
De fapt, ca să fiu precisă, cred că o singură dată am gustat din această hrană ambroziană, dar amintirea mi-a rămas neștearsă; de aceea cred că trebue să fi fost ceva nespus de bun!
Și mai este încă alt „gust” de care trebue să pomenesc.
La Coburg, aveam la apartamentul copiilor, un lacheu numit Wiener. Wiener era tot atât de bun pe cât era de nearătos; avea inima caldă și ne iubea din tot sufletul, și ca toți cei ce au slăbiciune pentru copii, îi plăcea să ne trateze cu lucruri bune.
Wiener avea un văr care ținea un restaurant la Kalenberg (Kalenberg era unul din castelele regale afară din oraș). Cum se cuvine oricărui castel german, Kalenbergul se afla sus pe un deal, iar la piciorul dealului, potrivit tradițiunii teutone, era un restaurant unde se veseleau cinstiții burghezi la „zile mari” și de sărbători, — iar vărul lui Wiener, care stăpânea această plebeiană „
