cafenea” cum i se mai zicea, făcea un fel special de prăjitură.
Dacă n’ați gustat niciodată o prăjitură dela Kalenberg,
degeaba asi încerca sa va fac să pricepeți desăvârșita ei bunătate! Era delicioasă cum nu se poate descrie și faptul că o gustam atât de rar îi mărea cu mult prețul, căci numai când și când se întâmpla ca vărul lui Wiener să trimeată „micilor prințese” vreuna din aceste prăjituri de vis. La vedere, prăjitura din Kalenberg nu avea nimic minunat. Era o simplă prăjitură rumenită, exact ca acele ce se văd în toate pozele din cărțile nemțești pentru copii, de exemplu „Struwwelpeter”! O prăjitură ca aceea pe care neastâmpăratul drăcușor o trage de pe masă rostogolindu-se pe jos împreună cu dânsa, pe când mamă-sa înspăimântată privește dezastrul prin sticlele unui „Lorgnon”.
Prăjitura dela Kalenberg nu avea stafide nici înăuntru, nici pe dinafară și i se zicea, mi se pare, „Gesundheitskuchen”, ceeace ar fi trebuit să-i răpească orice farmec, dar coaja ei avea ceva care o făcea să ți se topească în gură ca nicio altă prăjitură de pe lume.
Eu îmi mâneam felia încet, cu o încetineală, care mă dovedea mult mai mâncăcioasă decât dacă aș fi înghițit-o cu lăcomie, și o rodeam treptat, treptat până la capăt, unde se afla „summum bonum” al gustului ei.
Îmbucătura ultimei fărâme a prăjiturii din Kalenberg face parte din aceeași categorie de bucurii gustative, ca și „fondantele” cu fragi și pătrățelele de coajă rumenită de pe Mehlbreiul de Duminecă al bunicii. Găseam într’însele ceva din aceeași plăcere, oarecum mai
