pudră de iris și veneau totdeauna dela Florența unde se fabricau.
Fanny Renwick era un adevărat tiran. Orice cameristă regală devine tiran, oricât de umilă ar fi obârșia ei. A ajuns să fie o datină ca ele să dojenească și chiar să asuprească pe cei ce ocupă un post inferior și sunt la cheremul lor.
Mai târziu când eu nu mai eram acasă, mama avu o altă cameristă numită Jolly.
Ceva mai puțin „jolly” decât Jolly[1] nu se poate închipui. Dar când eși la pensie Fanny, Jolly ajunsese la rândul ei tiranul celorlalți și îi chinui cum fusese ea chinuită; însă nici această înaintare în grad nu izbuti să facă pe Jolly ceva mai „jolly” decât fusese vreodată.
Strămoșii spanioli ai Fanny-ei erau poate pricina unui simț al umorului pe care-l avea; uneori trecea câte un fulger de strălucire în ochii bătrânei Fanny, ceeace-ți înlesnea, cu ajutorul imaginației, s’o vezi purtând o mantilă neagră, o floare roșie la ureche, și zâmbind unui hidalgo.
Dar cu Jolly altfel stăteau lucrurile! Severitatea ei avea ceva de Quaker[2], de Hughenot, și cred că niciun cavaler n’ar fi îndrăznit vreodată să-i zâmbească.
Mai târziu Jolly se împrieteni cu copiii mei; dar pe sora mea, Baby (Beatrice), o muștruluia sever și desaproba în totul pe fiica cea mai mică a Ducesei care rămase mai mult acasă decât toate celelalte.
Osborne-Cottage era o casă tipic engleză, umbrită de tei și de barba caprei, care se legăna
