în joc. Eu nu aveam ochi decât pentru Stephen.
Printre alte jocuri minunate, iată ce scorniră: să se dea de-a lunecușul, jos pe scara de din dos, șezând pe o tavă mare.
Minunată născocire! Călcând peste orice sfială și lăsând de o parte cele, mai stricte legi, eu mă furișai lângă frumosul Stephen, rugându-l să mă lase să alunec în jos pe tavă odată cu dânsul. Stephen era un adevărat cavaler și fu foarte mulțumit să conducă cu vitejie pe o fetiță bălaie, care era mult mai sfioasă decât dorea să se arate, N’am o amintire prea limpede de modul cum se petrecu această aventură: țiu minte numai chipul lui Stephen și stofa cadrilată verde închis, negru, galben a costumului său.
De sigur Stephen ar fi putut refuza să ia cu dânsul o fetiță, dar n’a refuzat și pentru aceasta îi sunt și acum recunoscătoare.
Gândiți-vă ce dureroasă umilire ar fi fost dacă ar fi zis: „nu”.
N’am mai văzut de atunci niciodată pe Stephen; nu știu nici al cui fiu era și cum s’a întâmplat să fie în acea zi invitat la Clarence-House. Dar cu toate acestea el este una din amintirile mele plăcute.
Alături de parcul din Osborne era alt parc. Porțile de intrare ale ambelor mari propretăți se aflau, după câte îmi amintesc, una în fața alteia sau una lângă alta, dar poate că mă înșel.
Castelul acela se numea Norris Castle. Intr’un an împărăteasa Fredericka, sora mai mare a tatei și mama Kaiserului, o închiriă pentru timpul verii.
