se va mai întoarce, și totuși, e vie în inimă, de neuitat, comoara cu care trăim în toate „zilele vieții noastre.
Mai era și o mică cetățue clădită în grădina căsuței elvețiene. O micuță cetățue de cărămidă roșie, cu tranșee de jur împrejur, înfățișând un șanț de apărare.
Ce ne mai jucam noi în această cetățue! Fratele meu Alfred, era vestitul căpitan. Alfred avea mare însemnătate pentru noi în timpul vacanțelor dela Osborne; el era conducătorul și născocitorul celor mai multe jocuri. In timpul lunilor de studiu, nu prea îl vedeam.
In partea de jos a căsuței, se afla un muzeu, în care câteși nouă copiii reginei Victoria își adunaseră felurite colecții, aduse acasă de prin călătoriile lor în jurul lumii. Acest muzeu era un izvor de nețărmurit interes; Ducky și cu mine descoperirăm în el cele mai minunate scoici. Ne lăsa gura apă, când ne gândeam ce nespusă fericire ar fi fost dacă am fi găsit astfel de scoici, pe plaja dela Osborne. Dar vai! toate erau închise după uși de sticlă, și nu puteau fi atinse, ceeace era o foarte înțeleaptă măsură, căci altfel, degetele noastre copilărești ar fi mânuit cu prea mare înfrigurare, toate acele comori.
Dar păzitorul, când era în toane bune, ca și Fanny Renwick în zilele ei de „vreme bună”, ne deschidea câte una din ușile de sticlă și ne dădea în mână, pentru o clipă, cele mai admirate dintre ele. Astfel, ținui eu odată pe palma mea grăsuță, cea mai frumoasă dintre scoici; era de o misterioasă culoare roșie închisă, cu pete, ca bagaua, și mai minunat decât
