fluxului, era totdeauna multă apă între țărm și pod. Caii, și mai ales frumosul Vice-Roi, numit Skitty, făceau mare tămbălău când era vorba să treacă micul braț de mare, și parcă aud și acum împroșcarea apei, când în sfârșit caii se înduplecau să-l treacă, precum și scârțâitul pietrișului luciu sub roți și duduitul podului a gol sub copitele cailor. Trăsura făcea un salt, care ne arunca unii peste alții, cu țipete de bucurie. Apoi venea sgomotul lanțului strâns încolăcit, când începea podul să se urnească, tropăitul nervos al copitelor, nerăbdarea răsvrătită a lui Skitty, zângănitul zăbalelor și glasul împăciuitor al lui Robert: „huo-huo! mătușica, stai binișor fetică”. Dar trebue s’o spun, Skitty nu era nicidecum o fetică, ci cu adevărat un „Vice-Roi”, adică ceeace bătrânul șef al grajdurilor regale numea „un cal întreg”.
Coborârea de pe podul plutitor era repetarea urcării pe dânsul: un tropăit de copite, un hop al trăsurii, un scârțâit de roți pe pietriș, o împroșcătură de apă, și iată-ne dincolo!
Tanti Alix pe „Victoria și Albert” era tot atât de răpitoare ca și în rochia ei ca rubinul, din timpul petrecerilor vânătorești dela Eastwell, însă pe yacht ni se înfățișa de obiceiu ca o viziune albă. Ținea totdeauna în brațe un cățeluș pekinez, iar cele trei verișoare ale mele: Luisa, Victoria și Maud erau totdeauna în preajma ei, puțin mai departe, și ele îmbrăcate în alb, de o prospețime neatinsă, cu pălăriile zise „de marinar” socotite ca mai potrivite pe bordul unui yacht. Nu țiu minte cum ne îmbrăca mama în asemenea împrejurări, dar, de sigur, nu în alb, căci avea o ciudată aversiune în contra rochiilor albe