Cele trei verișoare erau foarte bune, dar și ele se purtau cu noi, ca și cu niște copii ce eram, ceeace ne făcea să simțim dureros inferioritatea noastră față de cei cinci până la zece ani cu cât ele ne întreceau.
Aveau obiceiul să-mi zică „drăguță mică Missy”, și într’o zi, vară-mea Luisa (mai târziu ducesă de Fife) îmi dărui nu știu ce animal mic de porțelan, după care mă înnebuneam. Un moment plin de încântare era acela, când verișoarele ne duceau în cabinele lor pline de toate comorile ce-și poate cineva închipui, căci în acele vremuri era o nebunie cu moda de a colecționa orice fel de „bibelou”.
„Familia de Wales”, cum o numeam ca s’o deosebim de verii noștri de Connaught, Albany și Battenberg, avea un talent special pentru colecționarea „comorilor”.
Noi rămâneam cu gura căscată în fața bogăției acestor colecții: animale de bronz, de porțelan, de piatră, șiruri întregi de mici vaze, micuțe rame de fotografii, minunate aquarele înfățișând grădini sau femei cu chip frumos, sau câmpii pline de zarnacadele galbene, sau castelul Windsor zărit prin ceață; portretele cailor favoriți, ale câinilor preferați și ale celor mai scumpi prieteni, și peste tot, zâmbind deasupra tuturor celorlalte ființe și lucruri, frumosul chip al mătușii Alix, care chiar în fotografie triumfa și domnea ca lumina soarelui!
Verișoarele noastre de Wales aveau obiceiul special de a adăoga „dragă mititică” sau „biată mititică” la fiece frază, când vorbeau de cineva. Vorba lor era totdeauna în ton minor și în surdină, dacă mă pot exprima astfel.
