aceasta mă doare. E o durere de a părăsi orice; aș vrea să nu las niciodată nimic în urma mea, și totuși în viața toată, nu facem nimic alt! Orice adio cuprinde într’însul ceva din sfâșierea morții.
Oricât de mare este nădejdea și optimismul cu care privesc viața, nu mă pot împiedeca de a simți că nu ne putem întoarce înapoi și că nicio clipă nu poate fi trăită a doua oară. Timpul lunecă, te duce cu sine tot înainte, și ce a trecut, e trecut; rămâne numai amintirea; o amintire scumpă, neprețuită, adesea înfrumusețată prin depărtare, totuși, numai amintirea, umbra sau lumina unui lucru care a fost și numai e. Nu e chip să oprești în loc nici zilele, nici anotimpurile, nici anii, de asemeni nici copilăria, tinerețea sau anii maturi.
Timpul este un mare dușman, care ne împinge înainte, atunci când am vrea să ne oprim, dar tot el e marele nostru prieten și tămăduitor, când e vorba să biruim necazul și durerea. Am cunoscut și eu mai multe desrădăcinări, mai multe despărțiri și părăsiri, și toate au fost dureroase.
Gând eram de vreo 12 ani, tatăl meu fu numit comandor al flotei mediteraniene, având Malta drept cartier general; aceasta aduse o schimbare neașteptată în viețile noastre: părăsirăm Eastwell. Frumosul Eastwell cu marele castel de piatră cenușie, cu splendidul parc, cu turmele de cerbi și pitoreștile vaci scoțiene, cu lacurile, cu păduricea și grădina cu bătrânul cedru, locașul nostru năsdrăvan.
Eastwell! Casa în câre m’am născut, cu multele camere, unele cercetate, altele necercetate
