Consternare și îngrijorare printre „cei mari” așezați în jurul mesei, căci pentru unchiul Leopold, bolnav de nemiloasa hemofilie, era de cea mai mare însemnătate să nu sufere vreodată o lovitură sau o rănire, nici să cadă sau să-și facă vreun rău. Orice lovire sau sgârietură îi era primejdioasă.
Mama, gazda, era cea mai turburată. Il rugă să-i arate unde îi lipsea dintele. Unchiul Leopold își scoase dela gură batista, plină de pete roșii, și în adevăr, se vedea o mare gaură neagră; lipsea unul din cei doi dinți din față! Toți se grămădiseră în jurul lui, punând întrebări, propunând leacuri, când deodată el isbucni în râs!
Fusese o farsă copilărească: gaura neagră din gură era o bucată de plasture, iar petele de pe batistă, văpsea roșie! Fiecare se întoarse la loc, scăpat de îngrijorare. Mama însă era plină de indignare pe de o parte adevărată, pe de alta, prefăcută; îl mustră sdravăn pentru faptul de a fi pricinuit astfel de emoție rudelor cari-l iubeau, — și mama niciodată nu mustra pe jumătate.
N’am nimic deosebit de povestit despre Carlos, principele moștenitor al Portugaliei, decât că nu prea știu pentru ce, prinseserăm mare drag de dânsul. Avea părul cel mai bălai pe care-l văzusem vreodată, aproape alb și creț. Obrazul lui avea o culoare sănătoasă, trandafirie, ochii îi erau foarte albaștri; începuse de pe atuncea a se îngrașă. Glumea cu noi, copiii, și cu toate că eram foarte sfioase, când ni se spuse că este văr și că-l putem săruta, declararăm că are obrajii plăcuți și netezi ca niște „pernuțe” de înfipt ace! De ce „pernuțe de înfipt ace” era
