Mai târziu, când Rostand scrise celebrul lui „Chanteclair”, făcui mult haz, văzând că, împărtășea aceeași logică în privința podoabelor, și că dăruise făzăniței penajul soțului și stăpânului ei!
Grădina palatului Clarence era mult mai mică și mai puțin ispititoare decât aceea a palatului regal Buckingham. Era bine întreținută și nu cuprindea unghere tăinuite, afară de capătul cel mai depărtat, unde bătrânul principe Leiningen și fiică-sa Feo aveau un atelier de sculptură. Această parte a grădinii ținea de St. James-Palace iar nu de Clarence-House, dar nu era altă despărțire între amândouă decât vreo câțiva pomi țepoși, ce ascundeau banca de lemn a atelierului.
Aici era pentru noi lumea descoperirilor, unde puteam culege minunate fragmente de marmoră, cari semănau a polei, presărat cu zăpadă, și unde puteai să-ți turtești nasul și să ți-l înegrești pe un geamlâc, prin care furișai o privire asupra tainicelor lucrări, ce se desfășurau în dosul ferestrelor.
Aici descoperirăm noi niște nemaipomenite arătări, unele de lut, unele de teracotă roșie, altele de marmoră cu picățele negre și altele învelite în cearceafuri murdare sau în pânze ude, din pricina cărora păreau niște vedenii ce te urmăreau. Mai era și un miros de pământ ud și de gips, nu prea plăcut, însă foarte ademenitor, pentrucă bănuiam că însemnează ceva; anume ce însemna, nu știam, dar cuprindea într’însul întrucâtva creațiu-nea, amintirea „nemuritorului olar, când mânuește lutul”. Cu toate că nu înțelegeam acestea decât în chip nedeslușit, simțeam în subconștient
