Nânta, ci, ca om cu carte, a fost făcut un fel de egumen turcesc și trimes în satul Caprinjani, așezat la o depărtare de patru ceasuri de Nânta. Aci a stat multă vreme, până când tot un Nântean turcit i‑ar fi ajutat să se refugieze la Sfântul Munte, în împrejurări pe care, numai ca chestie de tradiție, le expun mai jos.
După câteva luni de la convertirea Nântenilor, unul dintre Românii care, la consfătuirea avută cu episcopul, jurase că mai bine va primi să moară decât să se lase de legea părintească, a și murit imediat după aceasta. Trecuseră trei ani de la moartea lui și, deși copiii lui îl desgropară în două rânduri, ca să vadă dacă i‑a putrezit trupul, el continuà să rămână neatins. Mai în urmă, băiatului mai mare îi veni un om în vis, spunându‑i că păcatele părintelui său sunt așà de mari, încât numai o rugăciune cetită de episcop în biserica, în care tatăl lor primise islamismul, l‑ar puteà deslegà. După aceasta el s’a dus la episcop, ca să‑i spuie întâmplarea cu visul și să‑l roage ca să facă tot ceeace trebue pentru deslegarea păcatelor părintelui său. Episcopul turcit s’a arătat gata la orice serviciu și, într’o noapte, după ce l‑au desgropat și l‑au adus în biserică, chiar în timpul când episcopul cetià rugăciunea, carnea de pe oasele mortului a dispărut[1].
Din momentul acela episcopul n’a mai avut nici o clipă de liniște sufletească. Minunea erà prea mare și el trebuià neapărat să treacă din nou la creștinism. In acest scop el a rugat pe fiii mortului ca să‑i ajute să plece la Bitolia, spre a se duce la Mitropolitul din Ohrida, de care depindeà episcopatul din Nânta, ca să‑și ceară iertare. Aceștia l‑au ajutat, însă episcopul ajungând la Salonic, nu s’a mai dus la Bitolia, ci a luat drumul spre Sf. Munte. Acolo, după ce a stat câțiva ani, făcându‑și regulat canonul pocăinții, s’a întors din nou la Nânta, ca să‑i facă pe Românii să se lepede de islamism. Se zice că în ziua când el a sosit la Nânta, Românii se aflau în geamie. Episcopul intrând în geamie, a început să le vorbească de păcatul ce au făcut, îndemnându‑i să revină la vechea lor credință. Insă abià începuse să vorbească și Nântenii, care acum erau mai fanatici decât Turcii, au sărit să‑l omoare. Episcopul n’a putut scăpà decât numai cu fuga, izbutind să iasă în afară de oraș. Cu toate acestea, pe drum, a fost ajuns și ucis în localitatea numită până astăzi «Săm‑Toader». Câteva pietre grămădite la un loc din această parte poartă încă până azi numele «doarma popăl’ă», adică «lemnul popii» cum, prin interdicțiune, Nântenii obicinuesc să întrebuințeze acest tabù spre a evità cuvântul «cruți», în loc de «cruțea popăl’ă», căci, înainte vreme, deasupra
- ↑ Este o credință la toate popoarele balcanice, după care trupul unui mort, dacă nu putrezește într’un anumit interval după înmormântare, arată că nefericitul dispărut a fost plin de păcate. Deaceea, după trei ani de la moarte, morții se desgroapă, citindu‑se rugăciuni de deslegare tuturor acelora cu trupurile rămase neatinse.
