pietrelor se aflà pusă o cruce de lemn. Trupul episcopului a fost luat de Românii din Oșani și adus în mănăstirea Sfântul Mihail. Acì a fost îmmormântat, aproape de zidul din partea despre miazănoapte a mănăstirii vechi, lângă un nuc, unde până la clădirea mănăstirii noui, purtà numele «grobu vlădical’ă».
Din cele expuse până acì, și bazat, bine a înțeles, numai pe tradiția orală, reiese că turcirea Nântenilor s’a făcut în frunte cu episcopul lor. Că acesta, la început, sub amenințări de moarte, nu numai că a primit, dar a îndemnat și pe credincioșii îndemnat și pe credincioșii lui să treacă la legea nouă, mai târziu, însă, îmbrățișind din nou creștinismul, ș‑ia expus chiar vieața pentru reîntoarcerea Nântenilor la legea lor strămoșească.
Tot ca chestiune de tradiție se spune că în geamia «Tichia Mare», care se găsește în centrul orașului, și, ca biserică mai mare și mai frumoasă, se presupune a fi fost catedrala episcopiei, se găsesc ascunse două lăzi pline cu cărți bisericești și cu odăjdiile episcopului. Din cercetările care s’au făcut după răsboiul balcanic, nu s’a putut găsi nimic așà ceva.
Nu toți Nântenii au trecut dintr’odată la islamism. La început, au trecut numai aceia care se aflau în mahalaua cu biserica «Tichia Mare». Ceilalți, care alcătuiau majoritatea, au continuat mai multe decenii să rămână creștini. Numai după 40—50 de ani, ne mai putând rezistà, de astădată nu numai la atacurile Turcilor, dar mai ales la acelea ale Românilor turciți care ajunseseră mai fanatici decât cei dintâi, ei s’au văzut nevoiți o parte să îmbrățișeze islamismul, o altă parte să plece din Nânta, așezându‑se în Veria, Neagușta și Resna. Bătrânul institutor pensionar Gușu Gaga, decedat, mi‑a povestit că, în timpul șederii sale la Veria, a întâlnit nepoți ai acestor refugiați Nânteni, ocupându‑se cu olăria, care i‑au spus că moșii lor erau din Nânta, și că meseria cu care se îndeletnicesc, au moștenit‑o de la ei. Imprejurările în care și ceilalți Români au trecut la islamism, nu se cunosc. Se știe numai că cea din urmă mahalà care a îmbrățișat legea nouă a fost «Mănăstir»; că până mai acum optzeci de ani se găsiau generații de prin satele vecine Lugunța și Birislav cari erau înrudite de aproape cu Românii mahomedani din Nânta; că chiar cu câțiva ani înainte, bătrânele mai păstrau icoane în casele lor; că și astăzi multe femei, la prepararea pâinii, după un obiceiu cunoscut și la Aromâni, își fac în mod instinctiv semnul crucii; și că, în fine, nume de persoane ca Asan di Christu, Musa di Christu, Asan di Cole, Asan di Goga, Asan di Seba, Ștefu di Matoș, Alghi̯oș di Riza, Isia di Pavle, în care partea a doua reprezintă numele vechiu de familie, se mai păstrează încă până astăzi.
Dealtfel, Nântenii mai păstrează și foarte multe obiceiuri care lipsesc la Turcii din satele vecine și sunt aceleași cu obiceiurile ce se observă la toți creștinii din Peninsula Balcanică. Astfel, obiceiul de a pune la poarta casei câte o ramură verde, în ziua de Sfântul Gheorghe, îl au și ei. In această zi Nântenii se duc și înfig în țarinile lor câte o ramură de fag cu frunzele verzi după cum fac și Românii din celelalte sate.
