bani și pândiți la orice moment spre a fi atacați, au preferit să închine comuna unui bei din apropiere, decât să cadă în mâinile vrăjmașilor lor de moarte.
Pe atunci trăià în Ienige‑Vardar, în apropierea căruia se găsesc ruinele orașului Pela, un oarecare Ahmed‑aga din generația faimosului Gazi Evrenos‑bei. Acest Ahmed‑aga împreună cu fiul său Iusuf‑pașa erau pentru Ienige și întregul vilaet Salonic, aproape ceeace Ali‑pașa erà pentru Albanezi. Mai toate satele din Ienige erau ale lui. Cum i se închinà un sat, puneà teleal ca să vestească prin comunele turcești supunerea satului, și nimeni nu mai cutezà să se atingă de locuitorii comunei închinate.
Oșeniții hotărîți să‑și închine comuna, au trimis o delegațiune de doisprezece inși la Ahmed‑aga, supranumit și «chesegiul» pentru cruzimea lui și spaima ce băgase în oameni. La început, el n’a vroit să primească închinarea, din cauză că comuna erà prea muntoasă, și, în afară de aceasta, erà și cam departe de Ienige. Numai după insistențele puse pe lângă soția acestuia, care erà o creștină, ei au reușit să obțină protecția și apărarea lui.
După aceasta, Ahmed‑aga a pus pe Oșeniți să‑și aleagă un conducător mai voinic, care să se ocupe cu siguranța și apărarea comunei. Pe urmă, a pus teleal ca să anunțe în Caragiova supunerea satului, amenințând că oricare se va atinge de Oșani fără știrea lui, va trebui să dea seama înaintea lui. Deasemenea și chestiunea împrumutului făcut la Șunia‑aga a fost regulată cât se poate de repede. Pe acesta l‑a chemat într’o zi la el acasă și, cinstindu‑l cu o cafeà — după obiceiul turcesc — în care însă avusese grijă să pună puțină otravă, s’a achitat repede de datoria comunei.
Obligațiunile unui sat închinat nu erau grele. La început, ele constau dintr’o dare mică în natură, ca un fel de dar adus în ziua de Bairam, sau într’o altă zi de sărbătoare mare. Mai târziu, ea s’a schimbat într’o datorie cronică, iar în urmă de tot, ajunsese un fel de tribut anual. După moartea lui Ahmed‑aga, comuna Oșani fu moștenită de către fiul său Iusuf‑pașa. Mai târziu, de către fiul acestuia Haki‑bei, și numai după moartea acestuia, femeia lui o dărui unui nepot al ei Ismail‑bei. Acesta, ca să scape de un asemenea dar greu de administrat, vândù comuna fostului valiu din Bitolia dinainte de răsboiul balcanic, Zihni‑pașa, în a cărui stăpânire se găsește și azi.
Oseniții, închinând comuna, și‑au păstrat pentru ei mănăstirea Sf. Mihail împreună cu pământurile și cu pădurea din apropiere, având o întindere de opt sute de pogoane, cuprinse în hotarele următoare: Oarur, Puntea‑popăl’ă, Batoańă, Puntea‑di‑padă, Roul Urei, Valea‑di‑ńari și Drumu‑di‑Urtie. Mănăstirea a fost zidită din nou în 1857. Vechea mănăstire fusese arsă de Nânteni după ultima ciocnire a Oșeniților cu ei, cam pe la 1790. Se știe cu siguranță că de la arderea mănăstirii până la zidirea ei din nou, au trecut 67 de ani. Cum mănăstirea fusese zidită la 1857, scăzând din aceștia cei 67 ani ce trecuseră
