sunt cei din urmă Aromâni fugiți din muntele Gramoste, în urma cunoscutelor prigoniri ale tiranului Ali‑Pașa. La început se așezaseră numai 25 de familii sub conducerea unui celnic; mai târziu ele au fost urmate de alte familii, și astăzi Livădz se înfățișează ca singura comună, cea mai mare, dintre toate comunele meglenoromâne din acele părți.
Numărul locuitorilor poate fi socotit la cel puțin trei mii. De oarece trecerea mea prin această comună s’a făcut mai mult de curiozitate decât cu scopul ca să studiez limba Aromânilor, în intervalul de una singură zi cât am stat, nu am avut vreme ca să mă ocup și cu numărătoarea Românilor. De altfel, lucrul acesta erà și foarte greu. Și aici nu poți numărà pe Aromâni după numărul caselor, cum foarte greșit a procedat Weigand peste tot în Macedonia, Epir, Tesalia și Albania, căci pretutindeni, la Aromâni, atât la cei de la sate cât și la cei din orașe, cât timp trăesc părinții, copiii lor nu se despart de ei, ci stau toți la olaltă, chiar atunci când printre aceștia se găsesc și unii însurați cu copii. Știind toate acestea, am încercat să fac numărătoarea familiei Nicola Gheorghi, la care am fost găzduit. Nicola Gheorghi aveà 5 fii însurați, locuind toți în casa părintească alcătuită din opt încăperi, și anume: Cola, Dina, Iancu, Tușu și Steriu. Toți erau însurați. Nevestele se chiamă după numele bărbaților, cum se obișnuește pretutindeni la Aromâni: Ț‑al Cola, Ț‑al Dina, Ț‑al Iancu, etc., (adică «aceea a lui Cola» etc.). Cola, la rândul lui, aveà 7 copii: Steriu, Maria, Lena, Cota etc. Dina aveà tot 7: Gheorghi, Cola, Tușu, Tașcu, etc. Iancu aveà numai una singură fată. Tușu aveà trei fete și Steriu, cel mai tânăr, însurat abià de câteva luni și în vârstă numai de 17 ani, erà în așteptarea unui moștenitor. Adunați toți la olaltă, ne dau un număr de 25 de inși, având fiecare câte un locșor sub acelaș acoperiș al casei părintești. După această numărătoare a unei singure familii, m’am încredințat că mi‑ar fi trebuit să stau mai multă vreme, ca să fi putut socotì om cu om, câți membri locuesc într’o casă. Și fiindcă în timpul ce‑mi mai rămâneà trebuià să mă ocup cu altcevà, bătrânul institutor Dimitrie Canacheu a fost așà de bun ca să‑mi culeagă datele necesare pentru fixarea numărului de locuitori din Livădz. După aceste date, el se ridică la cel indicat mai sus. Weigand, care n’a fost niciodată în această comună, dă numai două mii (cf. Vlacho‑Meglen p. XXVIII). Ion Nenițescu, care i‑a făcut numărătoarea din Bitolia, ridică numărul lor la 4300 (cf. Dela Românii din Turcia Europeană, p. 410). P. Papahagi care, deșì n’a fost în această comună, însă s’a interesat, probabil, de la aceiași institutori care mi‑au dat informațiuni și mie, dă numai 2500 până la 3000 (cf. Megleno‑Românii I, 44).
Ca limbă, din câte am putut observà în vorbirea curentă, și din materialul strâns în aceia zi (6 basme și câteva cântece, acestea din urmă îmi erau cunoscute de acasă), Aromânii din Livădz nu se deosebesc de aceia răspândiți în orașele din Nordul Macedoniei: sincopa apare în mult mai mică măsură decât la Aromânii din Pind și la acei
