sunt cele mai căutate. Peste ciorapi se poartă ghete numai în zile de sărbătoare; în zile de lucru, vara, se umblă desculț.
Femeile poartă peste cămașă un antiriu̯ dintr’un fel de pânză vărgată, de coloare închisă. Peste anteriu poartă un zăbun din șaiac gros, negru. In afară de acestea, se mai îmbracă și cu o haină mai lungă ajungând până la glezne, numită săghii̯ă si una alta rǫnză. Izmenele sunt necunoscute la fete ca și la femei. In timpul iernii cojocul este nelipsit.
Se înțelege că, întocmai ca și la locuință, portul descris mai sus, este acela pe care îl cunosc toți Meglenoromânii și, în mare parte, îl și poartă. Că în afară de acest port mai sunt bărbați care umblă în mintean și nădragi mai largi, iar pe deasupra mai poartă și un surtuc lung până la genunchi în formă de pardesiu, și dintre femei care se poartă numai în rochie, cu tot felul de năframe albe și colorate legate la cap, aceasta se poate înțelege ușor, dacă ținem seama de faptul că mai de mult moda a început să pătrundă și în Meglen. In privința aceasta Românii din Țârnareca, atât femeile, care poartă numai rochii, cât și bărbații, după port, nici nu se cunosc că sunt Megleno‑români.
***
Ca înfățișare, Meglenoromânii arată oameni bine făcuți, de statură mijlocie și cu coloarea feții mai mult blond‑închisă decât brună. Numai privirea le este puțin stinsă și, prin aceasta ca și prin celelalte particularități ce am văzut la descrierea Nânteanului, se deosebesc de Aromâni, cari par mult mai vioi și cu mișcări mai libere. In schimb, toți sunt oameni mult mai inteligenți decât se arată după înfățișare. Aceasta am putut‑o constatà și la școala comercială, unde anual aveam un număr de 15—20 de elevi megleniți. Aproape toți erau printre cei mai buni din clasă.
In ce privește sănătatea, mai toți arată bine, deșì muncesc prea mult și întreținerea lor nu este dintre cele mai bune. La aceasta contribue, de sigur, și clima excelentă dintr’o regiune, cum este partea muntoasă ocupată de Români, plină de o vegetațiune exuberantă și străbătută de atâtea ape cari țâșnesc din toate colțurile.
Dintre boli, frigurile sunt cele mai răspândite. Dealtfel, lumea se îngrijește prea puțin pentru vindecarea lor. Medicii lipsesc; în schimb babele îi înlocuesc cum se pricep mai bine. Dacă îl mușcă pe cineva un șarpe, baba îi pune o broască vie pe rană, ținând‑o până când îi dispare umflătura. Dacă se vindecă, bine; de nu, șa‑i fu nărăntšătura (așà îi fu ursita). Tot așà când cineva este mușcat de câine. Baba îi spală mai întâiu rana cu rachiu, după aceea îi presară pe deasupra un strat de piper roșu, până când rana nu se mai vede, și gata. Mai greu merge cu turbarea. Leacul turbării constă din lucruri sfinte. Dacă nici acestea nu‑i ajută, atunci șa‑i fu pisăit si moară (i‑a fost scris să moară). Pentru turbare se ia, «lemn tšistit» (lemn sfințit), adică lemn
