ci «bichiar» sau, și mai rău, «moș». Prin urmare, tânărul meglenit trebuie să se îngrijească de timpuriu de însurătoare, dacă vrea să nu rămână fără nevastă. Cu toate acestea, acum în urmă, tinerii plecați în America au introdus obiceiul de a se însurà la o vârstă mai înaintată. Aceștia vin cu parale multe și fetele sărace își mai calcă pe inimă și primesc să se mărite și cu cupilași ceva mai în vârstă.
În ce privește vârsta fetelor, pe câți am întrebat, mi‑au spus că, dacă ele nu se mărită până la 20 de ani, rămân nemăritate. De obiceiu se cere ca atât băiatul cât și fata să fie de aceeaș vârstă; totuș, în unele cazuri și foarte rar fata poate fi ceva mai mare decât băiatul.
La Megleniți fetele nu dau nici o zestre. Din contră, băiatul trebuie să dea tatălui fetei o sumă oarecare, ce variază între 3—10 lire (69—230 lei), după cum acesta e mai bogat sau mai sărac. Părinții bogați, de obiceiu nu cer parale; cei săraci însă pun la logodnă ca primă condițiune banii ce trebuie să dea tânărul și darurile ce trebuie să aducă la frații și surorile miresei. Este un obiceiu vechiu ce‑l au și Bulgarii din Macedonia. Și aceștia cumpără fetele, însă mult mai scump decât Megleniții. Banii se dau la logodnă; în orice caz ei trebuie să fie dați înainte de nuntă, căci altmintrelea se poate întâmplà ca să nu se facă nunta.
Când unui băiat i‑a plăcut o fată, atunci părinții băiatului trimet, în ascuns, la părinții fetei un stroi̯nic (pețitor) ca să întrebe dacă consimt să dea fata după băiatul ce o cere. Stroinicul pornește de obiceiu lunia și miercurea. Dacă părinții fetei nu cunosc pe băiat de aproape, nu se hotărăsc imediat să‑i dea un răspuns definitiv. Lasă să treacă câteva zile interesându‑se în dreapta și în stânga despre conduita și starea băiatului. Aceasta se întâmplă mai rar și de sigur în satele mai mari. De obiceiu părinții se decid chiar în prima întâlnire cu pețitorul, iar acesta, care este cunoscut și se știe cu ce scop se duce într’o casă unde se află fete de măritat, nu stă să lungească prea mult vorba, ci începe imediat adresându‑se către părinți cu cuvintele următoare: «sinco, (fiule) si‑ń dai̯ feata». Dacă părinții se învoesc și găsesc că este bine, chiamă fata înaintea pețitorului și o întreabă dacă primește sau nu. In cazul când și ea primește, atunci «sărută mǫna la stroi̯nic» și învoeala aproape s’a făcut.
Când se întâmplă ca părinții fetei să fie mai săraci, atunci se începe discuția asupra sumei de bani ce tânărul trebuie să dea părinților fetei și asupra darurilor ce trebuie să aducă fraților și surorilor fetei care, de obiceiu, constau din cizme și ghete. Dacă s’au învoit și asupra acestui punct, logodna, în principiu, este făcută și «mines bileagurli» sau «dau bileagurli» adică ei schimbă inelele, deșì la Megleniți abià la cununie se «mines nineali». Tot ce se face, se reduce la un simplu schimb de daruri: pețitorul dă fetei din partea băiatului o furlină (monedă de aur) sau dacă este sărac, numai un șiștac, (cinci bani) iar fata dă tânărului o pereche de beati (un fel de bete pentru prins ciorapii) și o chitcă (buchet de flori).
