La Aromânii din Epir, cu ocaziunea logodnei se trimite din partea părinților mirelui un colac încărcat de cercei, brățare și câteva bucăți de monete de aur. Colacul îl duce pe cap o fată tânără însoțită de alaiu, în cântecele de nuntă obișnuite. Colacul rămâne la mireasă în schimbul altui colac, ce‑l trimet părinții miresii, însoțit de diferite obiecte, parte cumpărate, parte lucrate de mâna logodnicei.
Logodna ține la Megleniți între 1—3 ani; cu toate acestea, sunt cazuri când nunta se face numai după câteva luni de la logodnă. Cu cât fata este mai săracă, cu atât și nunta se face mai târziu. Aceasta pentru motivul că, rămasnicul, fiind dator să aducă miresii la fiecare sărbătoare de peste an daruri care completează trusoul ei, ea nu se mărită până când el nu‑i aduce tot ce‑i trebuie.
Fetele odată logodite, nu se ascund ca la Aromâni de logodnicul lor. Din contră, ele se duc la părinții rămasnicului și ajută la munca câmpului, ori de câte ori aceștia au nevoie de ajutorul ei.
Nunta se face, de obiceiu, dumineca. Pe vremuri nunta începeà încă de luni. In această zi se duceà ghiptu (grâu) la moară, ca să fie măcinat, iar morarului i se aduceà de mâncare, cu un bărdac de rachiu și o oală de vin. Toate acestea se făceau din partea tânărului. Cel care erà însărcinat să ducă grâul la moară, înainte ca să iasă din casa mirelui, își făceà semnul crucii, după aceea trăgeà odată cu pistolul și apoi pornià. Și Albanezii duc lunia făina la moară.
Astăzi nu se mai face așà. La Liumnița se mai obișnuește ca lunia o posestrimă (fată nemăritată, surată) să «cață lutsǫlu» (să prindă aluaturile). Obiceiul acesta de a frământà aluatul există și la Aromâni, însă nu lunia, ci vineri seara, când se încep, pregătirile pentru nuntă și când femeile cântă laolaltă cunoscutul cântec: «Nu va dada s‑mi mărită, Ca‑ń dzățe că ń‑escu ńică».
Aproape mai în toate satele din Meglenia, astăzi nunta se începe miercuri sau joi.
La Huma nunta începe miercuri. In ziua aceasta se adună la casa mirelui toate rudele și cunoscuții lui, aducând fiecare câte o tepsie de grâu pentru nuntă. Care vrea, mai aduce și câte o sarcină de lemne din pădure, care trebuie să ardă la coacerea pâinii și la frigerea mieilor și prepararea bucatelor de nuntă. Obiceiul acesta din Huma se aseamănă întrucâtva cu «adusul lemnelor» din Țară și cu felul cum se face «flambura» la Aromânii fârșeroți. Cu o săptămână înainte, duminecă dimineața, se adună fetele invitate în curtea casei mirelui și câțiva flăcăi iau în traistă de lână roșie și o pânză albă pe care sunt cusuți clopoței sau zurgalăi și cu toții se duc în curie (pădure).
Pe drum flăcăii trag din carabine cu cremene și din revolvere; iar fetele cântă obișnuitele cântece de nuntă.
Odată ajunși în pădure, fiecare fată adună câte o sarcină de vreascuri uscate și le scoate în luminiș, unde e locul mai șes; iar cel mai voinic dintre flăcăi, taie o rudă de ghirnură, lungă ca de doi metri. Pe urmă
