sunt, nu și‑ar fi închinat satele la beii turci, astăzi situația lor materială ar fi fost mult mai bună.
Munca pământului este ocupațiunea lor principală, deși unii din ei se îndeletnicesc și cu păstoritul. Ei cultivă aproape toate cerealele: grâu de toate calitățile, secară, orz, ovăz și meiu. La aratul pământului se slujesc mai mult de plugul de lemn sau de fier pe care îl numesc raliță sau lariță. Iată și numirile ce dau la părțile plugului, după însemnările ce mi‑am luat în Lugunța, cu indicațiunile d‑lui Stavri Cristu, institutorul local: plazul se numește «cormana», palișnic este «fierul mare» sau «brăzdarul»; tot palișnic se chiamă și «cuțitul»; ureacl’ă este «cormana mică» sau «urechia»; mănușă se cheamă amândouăle coarne ale plugului; zăboi̯u este «bârța» sau «bârsa» ce ține plazul; cucă, la plugurile de lemn se chiamă vârful grindeiului, de unde începe curbătura în jos; lemnul în care se prind boii de plug se chiamă jug; curelele cu care se leagă jugul se numesc părvoi̯, iar cuiul de lemn care ține părvoiul și fixează jugul de grindeiu (larița) se chiamă utreș. Resteul dintr’o parte și alta a jugului, cu care se închide deschizătura pe unde trece capul boului se numește jegli, iar sforile de pe lângă jegli se chiamă podvărzi.
Printre sculele de câmp de care se slujesc Meglenoromânii, în afară de plug, mai însemnăm următoarele: coasa alcătuită din fierul (coasa propriu zis); dărjau̯a, drugul de lemn la capătul căruia se află fixată coasa și măneru, dintele de pe dărjauă de care se ține cosașul, la cosit, cu cealaltă mână. Dintre uneltele cari slujesc la strânsul fânului, avem tšăpărașca «țăpoiul» și vila «furca» cu care se cară snopii de grâu. Instrumentul cu care se sfarămă bulgării de pământ, după aratul țarinei și se acopere, prin împrăștiare de pământ mărunt, semințele semănate, se chiamă trană (grapa). Târnăcopul ce se întrebuințează la scosul buturugilor se numește cupătsǫlnic. Pentru ascuțitul coasei se întrebuințează piatra numită cuti, iar nicovala pe care se bate coasa cu tšucanu se chiamă cuvalnă. In afară de acestea, se mai întrebuințează: seațiri «seceră»; cusor «cosor»; sicuri, (la Nânta dărtoari) «secure»; sapă, sapă‑largă, lupată‑di‑ier, etc.
La spicul grâului avem următoarele numiri: spic, pal’ «paiu»; frundză «frunză» și corin (bg. koren) «rădăcină». Țepii sau mustățile spicului se chiamă tšeclăz, grăuntele gărnuț și spicul de grâu tuns sau golaș se chiamă șutarcă. De acì și denumirea grâului grǫn tšiclăzat, grâu al cărui spic are țepi sau mustăți și grǫn șutarc cu spicul tuns.
Porumbul care se cultivă pentru trebuințele casei se numește gărnișor. Cotorul porumbului se chiamă gărnișǫrcă, iar foile de pe știulete sau pănuși l’upitină și știuletele tšambaș.
Meiul este de trei feluri: mel’ barniță sau numai barniță; mel’ urov sau numai urov (acesta din urmă după înțelesul etimologic «măzăriche») și mel’ răpes propriu zis «planta din care se fac mături».
