Cine erau acești români sudici?
Din rezultatele obținute până azi în studiul limbii române, două constatări se pot face cu oarecare siguranță: întâiu, că limba română a fost la bază aceeaș pentru toate dialectele, și al doilea, că teritoriul pe care s’a format această limbă, a fost unitar, indiferent dacă pentru aceasta vom admite că acest teritoriu s’a mărginit numai la sudul Dunării, cum susțin unii dintre filologi, sau s’a întins și peste partea apuseană a Dunării, cum admit alții și aceasta concordă și cu vederile istoricilor. Din această unitate a limbii și a teritoriului rezultă până la un punct și unitatea etnică a poporului român, oricare ar fi locurile unde se găsesc ei astăzi, în Dacia Traiană, Peninsula Balcanică sau Istria.
Această întreită unitate a poporului românesc nu se dovedește numai din identitatea ce ne arată structura celor trei dialecte, dar chiar și din legăturile pe care străromânii le‑au avut cu primele popoare străine cu care au venit în atingere și au trăit mai multă vreme în vecinătate. Astfel de legături au existat mai întâiu între Românii și poporul albanez. Numărul de cuvinte albanezești, dintre care unele sunt împrumutate direct, altele sunt identice cu formele albaneze, care se găsesc deopotrivă în dialectele dacor., arom. și megl. ne arată până la evidență că Dacoromânii, Aromânii și Meglenoromânii de astăzi, în decursul epocei romane, au trăit în apropierea poporului albanez. Deasemenea și cuvintele de origine paleoslavă sau mediobulgară, câte am putut stabilì pentru cele trei dialecte (vezi capitolul «Elementul slav»), ne mai arată că cele trei tulpini, astăzi despărțite, odată au continuat să trăească laolaltă mai multe secole și după epoca romană, căci în nici un alt caz, nu ne‑am puteà explicà, cum aceleași cuvinte, purtând urmele acelorași prefaceri, au putut pătrunde în câteși trei dialectele.
Dar din aceste urme pe care ni le arată limba, mai rezultă o altă constatare care este cea mai importantă pentru chestiunea care ne preocupă. Ea ne indică cu oarecare probabilitate locurile pe unde se găsià elementul românesc, începând din epoca romană, după părăsirea parțială a Daciei, până la fixarea lui definitivă în regiunile în care îl găsim azi. Căci dacă ținem seamă de faptul că pentru epoca ce ne interesează, deși Albanezii apar în istorie abià în 1042, în apropierea orașului Durazzo[1], însă despre cetatea Albanopolis ni se vorbește încă din veacul al II[2], iar Slavii încep să se așeze în Mesia și Tracia pe la începutul veacului al V, și în veacul al VII ocuparea acestor provincii erà completă[3], atunci, aceste locuri trebuie să fi fost între regiunile ocupate de aceste două popoare adică între Montenegru și Serbia, în partea
