de răsărit, între regiunea apuseană a Țării Românești, în partea de miazănoapte, și între Bulgaria apuseană, în partea de apus. Dealtfel, despre aceste locuri care alcătuesc primele locuințe ale poporului român după părăsirea Daciei, ne vorbesc, în oarecare măsură, și urmele de nume de localități de origine română.
Nu putem ștì cu siguranță întrucât limba acestor Români, care se întindeau pe un teritoriu așà de vast, erà unitară de la început. Părerea că ea arătà mici diferențieri regionale a fost exprimată și de Miklosich, care s’a ocupat cel dintâiu cu deosebirile ce există între limba română din nordul Dunării și aceea din sudul Dunării și pe care le atribuià limbii pe cari o vorbiau strămoșii Dacoromânilor și Aromânilor[1]. Deșì această părere pornește de la un principiu căruia astăzi nu i se mai atribue rolul hotărîtor în prefacerile ce a suferit limba latină vulgară, în elementul constitutiv al limbilor romanice de azi, cu toate acestea, unele diferențieri au putut să existe, mai ales dacă ne referim la rezultatele de azi la care a ajuns tratarea sunetului gutural c, g urmat de e, i, chiar înaintea despărțirii Românilor de la Nord de cei de la Sud.
Oricare ar fi căile prin cari ce, ci a ajuns la țe, ți, fie că s’a desvoltat din ts’e, t’si, cum susțineà și Miklosich, sau din tše, tši după cum s’ar puteà dovedì până la un punct, judecând după urmele acestui sunet care ni s’au păstrat la unele cuvinte din dialectele sudice (vezi mai pe larg §§ 53—55 și Observ.), vechimea lui nu poate fi pusă la îndoeală, dacă ținem seama de faptul că el se arată numai în elementele latine. Sextil Pușcariu, singurul după Miklosich, care s’a ocupat mai pe larg cu chestiunea dacă în străromână existau unele diferențieri regionale, admițând că țe, ți s’a desvoltat din ts’e, ts’i, crede că această desvoltare s’a petrecut, probabil, după despărțirea dialectelor[2].
De sigur că, în ce privește epoca când ce, ci a trecut în țe, ți, nimic nu se poate ștì cu siguranță desăvârșită. Cu toate acestea, ținând seamă de faptul că printre cuvintele slave comune pentru cele trei dialecte, nici unul nu arată această trecere, atunci trebuie să admitem că evoluarea lui ts’e, ts’i (tše, tši) în țe, ți erà dejà isprăvită, când cuvintele slave au început să pătrundă în străromână. Din aceasta rezultă constatarea că limba română din aceà epocă, oricât de unitară ar fi fost, ea arătà deosebiri regionale, cel puțin, în tratarea acestui sunet. Această deosebire, judecând, după rezultatele actuale, a trebuit încă de atunci să despartă graiul românesc în două zone: una de nord, pentru Românii nordici, din cari au ieșit Dacoromânii și din aceștia mai târziu s’au desprins Istroromânii; și alta de sud, pentru Românii sudici, din cari au ieșit Aromânii și Meglenoromânii.
Acești Români sudici, oricât de mult vor fi fost amestecați cu Românii nordici, înainte de despărțirea lor, în ce privește locuințele lor,
