Această pagină a fost verificată
68
TH. CAPIDAN
- Pe lângă perfectul compus format cu verbul ajutător am, mai există încă unul format cu sam, (la Țârnareca, unde lipsește sam) i̯es: sam vinit, i̯eș vinit, ăi̯ vinit, etc. sam juns, i̯eș juns, ăi̯ juns (am venit… am ajuns). Tot așà i̯es avdzăt (am auzit).
- Acelaș lucru există și la mai m. ca perfect; pe lângă veam măncat, veam durmit, se mai întrebuințează și ram măncat, ram durmit (mâncasem, dormisem).
- Viitorul se deosebește prin aceea că el este redus la formele: ăs cǫnt s. ă si cǫnt, amândouă formele se întrebuințează numai la Țârnareca (cf. arom. va s’căntu), și si s. să cǫnt, întrebuințat peste tot.
- Infinitivul se întrebuințează în funcțiune verbală, când depinde de verbul pot: ti poți duțiri (te poți duce), ạu̯ putem lari (o putem luà), nu putem fațiri (nu putem face), etc.
- Există o formă a gerunziului care se apropie de aceea a dialectului aromân, alcătuită din gerunziul propriu zis și terminațiunile: ‑ura, ‑ăra și ‑urlea: lăgǫndura, lăgǫndăra (alergând), stinindurlea (oftând).
- In Țârnareca formarea gerunziului se deosebește de cea precedentă prin aceea că se întrebuințează sufixul ‑e̯ai̯chi: nirdze̯ai̯chi (mergând), șide̯ai̯chi (sezând).
- O mulțime de verbe cu forme neregulate, în care intră și verbele ajutătoare, ca dun (adun) cu perf. s. dănai̯, dănaș, dănǫ, etc. imperat. dǫnă! leau̯ cu imperf. lăi̯am și lui̯am: scup cu pers. a doua singular de la ind. prez. scupiș și scup, cu perf. s. scupai̯, scupii și scupș, etc.; spar (speriu) cu perf. s. spărui̯, spăreai̯ și spărai̯, în fine și alte care se pot vedeà la § 120.
- La adverb avem o mulțime de forme pe care nu le întâlnim în celelalte dialecte ca: i̯undi, cola, untru, dințea, sprotiva, carșì; mo, moți, dirip, sabailea, napcum, napcunta, dimineațata (dimineasta), moi̯nista, poi̯moi̯nista, searta; cătirǫu̯, neac, unetšcut, dăncà, scunjos, dustur, dosta, culai̯, pără, ghi̯ua, ghi̯utš‑beleà, tucu, aer, bai̯a, odvam, vichim, opacu, belchi, blazei̯, sadi, nafile, nitšcum, aliz, pișim, slojnic, tislim[1].
- Deasemenea la conjuncțiune: acu, cu s. icu, ami, ați, demi, delmi, dermi, dirmi, dimi, delchi, dilchi, dali, em… em…, ili, tucu.
- Dintre sufixe cari nu se găsesc în celelalte dialecte avem: ‑tšoc (căltšoc-cal etc.), ‑incă (ticfincă-ticfă); ‑lif, ‑lifcă (rănlif, miruslifcă), ‑utină (i̯arbutină).
- Dialectul meglenit conține o mulțime de prefixe de origine bulgară, dintre care unele se aseamănă cu acelea din dialectul dacoromân, însă se deosebesc de acestea prin productivitatea, înlănțuirea lor cu alte prefixe și însemnarea lor: du‑ (du‑ard, du‑beau̯, du‑șǫd); iz‑ (iz‑bat, iz‑dun, iz‑jung); nă‑ (nă‑manc, nă‑ved, nă‑stup); pru‑ (pru‑cǫnt, pru‑dorm, pru‑urlu); pu‑ (pu‑cat, pu‑trec, pu‑torn); pud‑ (pud‑ardic put‑pizliv); ză‑ (ză‑cat, ză‑leau̯, ză‑ling).
- In sintaxă sunt deosebiri care nu se întâlnesc în nici unul din celelalte dialecte. Dintre acestea relevez punerea pronumelui posesiv înaintea substantivului: nostru cătun (cătunul nostru); noastră casă, la noștri fitšor. Atributul substantival în cazul genitiv stă înaintea substantivului pe care îl determină: Șidzù strin țarlui stoł (șezù pe scaunul împăratului); La lu Musta cunac (la conacul lui Musta); Lu Mustal’ă fitsor (băiatul lui Musta), etc., etc.
- In fine, mai sunt o mulțime de particularități mărunte din fonologie, ca: pu̯erc, pu̯ei̯rc snu̯ep, snu̯ei̯p, poi̯p, reducerea din oa în ǫ și chiar o: nǫu̯-nou̯, dǫu̯-dou̯ (pentru noau̯ă, doau̯ă); din morfologie și sintaxă care nu pot fi relevate toate aici și despre care se va vorbì la observațiile fiecărui paragraf în parte.
Toate aceste particularități proprii graiului meglenit împreună cu o mulțime de cuvinte nouă îl deosebesc simțitor de celelalte dialecte. Pe baza acestor particularități graiul Meglenoromânilor nu mai poate fi socotit ca un subdialect al dialectului dacoromân sau ca un dialect intermediar între dialectul aromân și dacoromân, ci ca un dialect propriu cu o nouă desvoltare de sunete, forme și construcțiuni, deosebită de a celorlalte trei dialecte române.
Trecând acum la chestiunea locului pe care îl ocupă dialectul meglenit în limba română, specificând mai deaproape apropierea sau depărtarea lui de celelalte dialecte,
- ↑ Despre însemnarea și originea adverbelor a se vedeà §§ 127, 128, 129.
