sudice. Persoana 3 sing. de la conj. prez. la verbele în ‑are face în ă pentru e (27) numai în aceste dialecte și dialectul istroromân. Persoana 1 și 2 plur. de la indicativul prezinte la verbul ajutător «a fi» (27) face im, iț pentru sem, seț s. sântem sânteți numai în dialectele arom. și megl. și este o particularitate veche. Tot așà imperfectul (34) de la acelaș verb: ăi̯ram, ăi̯raī, etc. (arom. i̯aram i̯arai) s’a păstrat sub forma veche numai în aceste dialecte. Cât pentru imperativul în ‑eà de la verbele în ‑ire cu ind. prezinte lung (22), observăm că însemnătatea lui pentru apropierea acestor dialecte constă în aceea că, pe când în dialectul dacoromân astăzi s’a mai păstrat numai în câteva cuvinte, în dialectele arom. și meglenit (ca și în istror.) este singura terminațiune, mai ales pentru cuvintele de origine străină. De o însemnătate mai mare de cât cele precedente sunt și acelea trecute sub 3, 11, 12, 19, 25, 26. Dacă după cum a arătat Sextil Pușcariu în Zur Rekonstr. des Urrum. apariția acelor fenomene în dialectul dacor. este veche, atunci lipsa lor din dialectul megl. este șì mai veche. Intr’adevăr, în acest dialect ca și în cel aromân n’avem nici un caz în care e + n s. c + m + explos. să nu treacă în i, (3); deasemenea tĕ, tī a dat pretutindeni numai țǫ, nu și țe ți ca în dialectul dacor. (11); tot așà re ri > rǫ (< ră, râ), nu și re, ri (12); a din tulpina subst. fem. cu plur în i, trece pretutindeni în ă; cazuri cu a, ca în dacor. nu avem (19); verbele de conj. II și VI nu apar, de regulă, la pers. 1. ind. prez, sub forma iotacizată (25); pers. 1 sing. de la imperf. se termină în ‑m, nu și fără ‑m ca în dialectul dacoromân.
Trecând acum la celelalte puncte de asemănare care se arată mai vechi și cuprind un număr mare de cuvinte, în primul rând trebuie să punem trecerea lui ce, ci în țe, ți și a lui ge, gi în ze, zi și dze dzi. Nu ne vom acupà aici de faptul, dacă țe, ti s’a desvoltat din formele intermediare tše tši sau din tśe, tśi; despre aceasta se va vedeà mai pe larg la capitolul despre guturale (§ 53). Aici chestiunca care ne preocupă, în primul rând, este vechimea lui. Dacă pentru începutul palatalizării lui ce, ci latin, în limba română, se presupune a fi secolul al V sau al VI, este evident că evoluarea lui mai departe trebuie să se fi produs după această epocă. Un mijloc direct pentru fixarea acestei epoci nu avem. Avem însă alte mijloace cu ajutorul cărora putem să deducem, cu aproximație, când anume trecerea lui c în ț în cuvintele în care se cuprindeau ce, ci, erà terminată. După cum pentru rotacizarea lui ‑l‑ latin trebuie să admitem că ea erà sfârșită în epoca când au început să pătrundă primele clemente slave în limba română, tot așà și pentru epoca de palatalizare a lui c în ț trebuie să admitem că ea erà sfârșită, atunci când primele cuvinte slave pătrundeau în limba română. Atât în dialectul meglenit cât și în cel aromân nu se găsește nici un cuvânt slav cu c trecut în ț. Aceasta este dovada cea mai sigură că evoluarea acestui fenomen lingvistic erà încheiată, la venirea Românilor în contact cu Slavii care aveau acest sunet și care, judecând după reflexele lui de astăzi în limba bulgară, nu trebue să se fi deosebit de sunetul românesc. Din această constatare rezultă că fenomenul în chestiune este o inovațiune străveche în limba română. El trebuie să se fi petrecut în cursul secolilor V, VI sau VII. In condițiunile acestea, unitatea, din acest punct de vedere, între dialectul megl. și aromân pentru o epocă așà de îndepărtată apare ca una dintre cele mai evidente. Aici nu poate fi vorba despre o localizare a acestui fenomen linguistic numai în cuprinsul dialectului aromân, de unde mai târziu, prin contactul Aromânilor cu Meglenoromânii, el ar fi putut să se introducă și la aceștia din urmă. Din studierea amănunțită a întregului material de care dispunem asupra dialectului meglenit, rezultă că o mică influență aromână s’a exersat asupra acestui dialect, însă aceasta numai în timpul din urmă de tot, adică din momentul așezării Aromânilor grămosteni în unicul sat aromânesc Livădz, așezat în apropierea ținutului locuit de Meglenoromâni. Ceva mai mult, chiar această mică influență se mărginește aproape numai asupra comunei Țârnareca. Inainte de aceasta nu puteà aveà loc nici o altă influență. Celor ce nu cunosc mai deaproape locurile ocupate de Meglenoromâni și așezările Aromânilor din Macedonia le vine greu ca să nu admită o influență reciprocă între două populațiuni de aceeaș origine, așezate în aceeaș provincie. Cu toate acestea, lucrurile se prezintă altfel: locuințele primitive ale Aromânilor au fost în Pind și în Tesalia, nu în Macedonia. Numai în aceste părți s’au păstrat până azi unele nume de localități de origine română și tot numai în aceste părți aromânismul mai continuă să existe încă până astăzi, în centre cu o populațiune compactă. De acì, din Tesalia și munții Pind, s’au întins Aromânii între secolul XII—XIII în munții Gramoste
