necunoscute; pasările se urmăresc amorezate, cu ci-ripiri vesele; un pitpalac suspină ascuns în grâu; cerul îmi zâmbește cu surâsuri albastre; soarele îmi înflăcărează obrajii...
Din vreme în vreme, mă odihnesc pe pământ, mă întind pe el, îl ating cu capul, închid ochii, visez...
Fac proiecte nebune : hotărăsc să nu mai revin în lume, să rămân aci totdeauna lângă iubita mea natură!
întind brațele, ca și cum aș voi s'o îmbrățișez adânc, și cu buzele ce-mi tremură îi șoptesc cu un glas duios, smuls din tot sufletul meu : te iubesc... te iubesc ...
Obosit de umblet, m’am abătut într'o cârciumă din sat — încăpere cu patru păreți murdari și afumați, cu tavanul scund făcut din bârne, prin ale căror unghiuri păiajenii și-au țesut pânzele lor viclene. La o masă rotundă și soioasă, un țăran bea rachiu dintr'o oală, ^cuipă des și silnic, fumează dintr’o lulea aproape stinsă,, și vorbește din când în când singur. Cămașa abia i se mai ține pe umeri, e sdrențuită și nespălată; părul ii cade încurcat pe frunte, iar in ochi ii lucește ciudat o rază slabă de conștiință, care ii luminează puțin întunericul vieții. E o figură de proletar, îndobitocită de beție și de mizerie. M’așez deoparte să-l privesc și să-l ascult.
Cârciumarul îmi spune la ureche: «Un stricat, domnule ! Un bătut de Dumnezeu !... Un leneș!... nu muncește... își bate nevasta ... și bea toată ziua»...
Ah ! cârciumarul acesta moralist mă revoltă !
Bețivul vorbiâ: «Hei!... aș fi fost de mult la cimitir, dacă n'aș bea !... Beau, ca să uit... ca să-mi ard sufletul... Știu eu că copiii îmi plâng la ușile străinilor... Dar ce să facă? S’o îndură Dumnezeu de ei!... Eu m’am ticăloșit... Beau ca să uit... Altfel aș fi fost de mult la cimitir» ...
Cuvintele acestui demoștenit mă atingeau ca o poveste plângător șoptită. Ele îmi evocau poema umiliților, ale căror vieți alcătuesc un lung șir de muncă, nevoi de sărăcie. In simplitatea lor de amară, ele păreau ca o dureroasă pagină din istoria neagră a poporului desmoștenit și exploatat.
