Nu puteam să dorm. Luna bătea în fereastra mea și îmi umplea odaia cu o văpaie misterioasă. Guy de Maupassant reproduce în opera sa intimă, Sur l’eau, cuvintele unei femei inteligente, care îi spunea că influența lunii asupra craniului omenesc e mult mai periculoasă decât influența soarelui. Acest lucru l-am remarcat adeseori.
Luna ne ajută să iubim, ne deschide o sete nepotolită de a fi fericiți, ne face puțin nebuni. Nimic nu se armonizează mai desăvârșit cu natura omenească decât ea: e tristă, când suntem triști; e veselă, când suntem veseli.
încerc să mă culc, dar razele ei îmi cad pe căpătâiu, pe frunte, în păr. Pare că le simt. Sunt ca niște atingeri de degete fine, ca niște adieri «cari ar fi blonde», cum zice Francois Coppee.
Mă scol și îmi reazăm fruntea de gratia ferestrei. E o tăcere uimitoare, cevâ ca într’o stepă, unde n’ar există nici o urmă de vieață. Ochii mi se adâncise în imensitatea pierdută a câmpului, fără să deslușească nimic. Stelele, stinse de lumina lunii, nu se zăresc în nici o parte. Abiâ o mișcare de zefiri dulci, îmi răcoresc sfioși fruntea.
Și din toată această singurătate, se desprinde o tristețe largă, nesfârșită, ca parfumul unor sălcii de cimitir, care îmi amintește atâtea iluzii moarte, risipite ca o țărână în penumbra nehotărîtă a trecutului. Eterna jale de cele rămase în urmă, de vremurile duse, revine și acuma pe ritmul unor suspine tânguitor de amare. Parcă aș voi să mă întorc înapoi, să reîncep aceleași drumuri, să întârziez cât mai mult de sfârșitul neînțeles al vieții; iar când îmi dau seamă că această dorință a o nebunie veșnic nerealizabilă, înmărmuresc de spaimă...
Niciodată n’am simțit mai profund, mai dureros de sincer, fragilitatea și nestatornicia vieții omenești față de eterna frumusețe și armonie a naturii. Și când, neliniștit de aceste gânduri, ridicai din nou ochii spre lună, mi se păru de astă dată că îmi surâdeâ înfiorător de ironic ...
