5 Mai.
Mi se pare peste putință se găsesc cuvintele adevărate, cari să întrupeze starea mea sufletească din clipele acestea. Simt un fel de extaz vag, o muțenie de gânduri nehotărîte, o uimire confuză, ca într’o contemplațiune dulce înaintea unei icoane vechi, pe care ai păstrat-o în amintirea unei mume religioase.
Singurul lucru ce mi se deslușește clar, e că mă aflu departe de oraș. Sgomotul nu mă turbură ; numai ulița murdară, plină de praf, de copii anemici și de burgheze prozaice — uliță ce a răsfrânt ceva din tristețea ei in temperamentul meu. Mi-am luat rămas bun dela cărțile mele scumpe, am părăsit afaceri și prieteni, am fugit... departe.
Aici se trăește mai înțelept și mai liniștit. Mă ispitiâ zilnic nu știu ce nostalgie adâncă de singurătate, de odihnă, de uitare — nostalgie pe care mi-o aduce totdeauna cerul de Mai. Nebuniile, luptele și decepțiile vieții te adâncesc către dorința — după expresia sensibilului Goncourt — «de a te retrage de toți și de toate și de a te ascunde într’o singurătate sălbatică».
Și am plecat.
Drumul a fost un farmec : câmpii verzi — «raiuri de iarbă», după vorba plastică a țăranului, — văi adâncite în pace, dealuri cu înălțimi neturburate, ape, păduri, unde — întrebuințând
