«noul Adam» — adică, trebue neapărat să trecem printr’o revoluțiune cu desăvîrșire radicală.
«Știu că e greu, e foarte greu de a defini într’un mod concret ceia ce trebue să fie revoluțiunea radicală. Dar să luăm un singur exemplu pe care ni’l oferă istoria: revoluțiunea creștină.
«Lumea orașului etern» se ducea, gonită de barbari, sleită, căzând sub povara prea grea pe care Roma’i încarcase umerii. Lumea aceea poseda trecutul său propriu, prestigiul puterei, civilisațiunea, avuția; ea putea s’o mai ducă încă mult timp, dar.... a sunat ora unei revoluții, care ’i zicea: «virtuțile tale sunt vicii, ideile noastre sunt absurde pentru tine, deci între noi și tine — nimic comun». Era necesar sau de a învinge.... sau de a cădea în genunchi înaintea crucei, și a Celui Restignit.
«Cunoașteți legenda despre acei marinari cari se întorceau din Grecia și Italia pe timpul lui Tiberiu. Ei povesteau că într’o noapte, pe când vâsleau în apele Peloponesului, un om sinistru le apăru printre niște stânci de pe mal, și le făcu semn de a se apropia. Acest om le-a strigat: «Pan a murit!»
«N’a murit p’atunci bătrânul Pan, dar era în agonie, și nu mai putea să scape de moarte. Ungerea sa cu mir a durat un secol. El s’a făcut creștin, s’a călugărit și a lăsat averea sa mănăstirilor. Un călugăr ocupă locul Cesarilor, și Olimpul se transformă într’o grădină a Lazaretului, umplându-se cu muribunzi, slăbănogi, executați; în loc de Iupiter era acum o cruce cu cel Răstignit, în loc de zeii veseli —