pe românește burtă-verzimea... Pictorul sau sculptorul care reproduce perfect pe omul gol, sau acoperit cu zdrențe, sau îmbrăcat într’o toagă, cuirasă, haină călugărească, se oprește în desperare, când e vorba de a reproduce p’un burtă-verde în frac.
Cauza e caracterul burghezimei, cu tot ce are el în sine. Acest caracter e prea îngust pentru artă, care se ofilește în contact cu densul precum frunza supusă chiorului, perde imediat culoarea sa. Dacă totuși mai există o artă burgheză, aceasta se datorește faptului, că în viața burgheză une-ori isbucnesc și se framentă pasiunile omenești, voind să iese din mediul strîmb în câre sunt constrânși; aceste pasiuni în frământarea lor, fac obiectul artei.
Burghezimea are doue calități: acuratețea și moderațiunea. Viața burghezimei e plină de defecte mici și de calitățile mici; ea e foarte calică, fuge de tot ce e extravagant, ce e de-prisos : grădina cu flori se transformă în bostănărie, plantele decorative în fasole și bob. Acesta e un mare pas înainte pe calea economică — nu încape îndoială, dar numai atât Arta mai cu înlesnire și găsește obiectul într’ un mediu avut, bogat sau într’unul sărac și miserabil, de cât într’unul plin de satisfacțiune mediocră. Ce rol poate avea arta într’o casă burgheză? Acela de mobilă aurită, cadre mari, piano și cărți, zugrăvite pe părete, pentru a represinta o bibliotecă. Arta nu se poate împăca cu un singur lucru în lume—cu ceia ce e vulgar.
Și cu toate astea întreagă lumea cultă modernă e osândită să devină burgheză. Burghezimea
