care suferea de piept, în curând a început a se sufoca. Dicescu ’l a prevenit despre existența viermelor și mormanelor cu excremente. Bolnav, bietul Țițiani ceruse apă; temnicerii ’i au adus un ulcioraș, zicând că li s’a poruncit a nu da mai mult de cât câte un ulcioraș de apă pe zi. Noaptea, a doua zi, a venit un sub-chirurg, și deschizând ușa camerei a fost isbit de aierul infect, și, înspăimântat a fugit. Când putoarea înăduși pe ambii arestanți, N. Dicescu a spart ferestruica de la ușă, și cu mâinile goale a început a arunca excrementele afără în coridor.
In fine, numai a șaptea zi veni doctorul, care însă, intrând în cameră, imediat s’a simțit rău, și mai n’a leșinat. Esculapul a găsit pe Țițiani în delirul frigurilor, iar pe N. Dicescu cuprins de o groasnică palpitație. De teamă ca ambii să nu moară, el făcu raport către ministru de justiție. După aceasta ambii arestanți au fost transportați în spital.
Pe când asemenea grozăvenii s’au întâmplat în temnița destinată pentru bărbați, în temnița femeilor asemenea s’a aflat de aplicarea cnutului lui Bogoliuboff. Auzind suspinele victimei, femeile începură a plânge și a țipa. Vera Liubatovici căzu în
