Bietul bolnav se tot plângea doctorului, că niște voci nu’i dau pace, că aceste voci mereu îl cheamă.
— Liniștiți-vă, nu e nimic, zice doctorul. Imaginația voastră e puțin derangeată. Nu vă gândiți mult la posițiunea voastră. Citiți, plimbați-vă, fiți mai tare!
— Nu voi să citesc, nu voi să me plimb, răspunde bolnavul, pentru că ori ce citesc îmi amintește despre viață, pentru că, când mă plimb, văd cerul — și toate astea ’mi aduc aminte mereu-mereu despre acest mormânt, în care sunt îngropat de viu.
— Liniștiți-vă, dojenește pe bolnav bunul doctor, luați kali bromatum;; ce v’am prescris și totul se va îndrepta.
Dar vai, n a ieșit după cum zicea doctorul. N’a putut kali bromatum, și nimic n’a putut ajuta pe nenorocitul bolnav — Boceareff a înebunit.
— Ce v’ați legat de mine, mizerabililor! Ieșiți afară d’aci! Temniceri goniți p’aceste femei! Ce dracu! Cine le-a permis lor ca să intre aci! striga Boceareff în tăcerea nopței.
— Nimeni nu e aci. Liniștește-te! ’i zice temnicerul. De unde să fie femei aci.
E miezul nopței. Arestanții dorm. D’o
