Rând pe rând toți arestanții sunt puși în lanțuri. Ferarul cu temnicerii se apropie în fine de chilia cu numărul 13. Aci stă închis Svitîci, care împotrivindu-se la arestarea sa în Odesa, a primit un glonț în picior. Doctorul deja pentru a treia oară ’i făcu operație, scoțând din rană câte o fărâmătură de os. Călăii totuși ’i pun lanțuri la picioare, loviturile cu ciocanul peste nicovală produc o durere acută, rănitul leșină, iar temnicerul stropindu’l cu apă ’i zice înduioșat:
— Ce, te doare! Rana nu s’a închis încă, rabdă puțintel.
Svitîci își mușcă buzele, pentru a nu țipa, el privește în ochii oamenilor, cari îl chinuesc și zice, între dinți:
— Mișel!....
— Cine, eu? se obijduește temnicerul.
— Nu tu....., Țarul tău! ’l consolează rănitul.
Călăii se privesc reciproc, și dau din umeri....
Iată iară și noaptea.... Sub povara unei zile lungi de chinuri, arestanții dorm în chiliele lor. Nu doarme numai nenorocitul dela numărul patru. El, ca o umbră, umblă prin celula sa și tot vorbește cu sine însuși.