tindă de a fi popularisată, pentru a deveni patrimoniul tuturor.
Cu un cuvânt, dacă secolul nostru nu se poate lăuda cu convingeri stabile, definite, dacă ’i-lipsește caracterul uniform, în schimb el poate fi cu drept cuvânt numit secolul cercetărilor universale, și mai cu seamă secolul compătimirea generale. Puindu-și ca problemă: a înțelege totul, a îmbrățișa totul, secolul nostru s’a desfăcut de ori ce doctrină positivă. Cugetarea modernă recunoaște frumusețea poetică, independent de teorie, precum recunoaște simțământul religios, independent de dogme. Pentru secolul trecut «frumosul» era ceia «ce place». Diderot scria că frumosul e «plăcutul», alții erau de părere că frumosul e «adevărul împodobit». Toate aceste definițiunl nu satisfac pe omul modern. Cerințele poetice cresc mereu, definiția se lărgesce de asemenea, desemnându-se țeluri mai înalte; una câte una apar detlnițiunile : «conținut frumos într’o formă frumoasă», apoi «unitatea în complecs», «ideia într’o formă concretă», «nemărginitul în mărginire» și așa mai departe. Romantismul frances alege de devisă : «adevăratul este egal frumosului». Idealismul și realismul, romantismul și clasicismul, fie-care își are definițiunea sa proprie; dar, nici încercarea de a explica aparițiunea unei opere prin agenții din afară, nici stăruința de a scobori acțiunea frumosului până la acțiunea pur fizică, nici încercarea modernă de a arăta în poesie legile fizice — în întregimea sa unilaterală, nu promite a fi durabilă, chiar în mijlocul acelor partide literare, cari țin la aceste definiții.
