Guvernul deșertă în fine temnița de lângă Charcof de arestanții politic! înebuniț!; dupe Bocearoff, a dispărut de acolo Plotnicoff, apoi nenorocitul meu amic Donetsky, apoi Mișkin. Ce! r&mași, credeau că tovarăși! lor de sigur au fost în fine transportat! în Siberia, iar groasnica Siberie în iadul lor li se înfățișa ca un fel de El-do-rado, pentru sufletele lor chinuite în închisorile celulare.
A trecut vara, a venit iarăși toamna cu ploile sale, cu cerul s&u posomorât, cu nopțile de toamnă, când spre dimineață începe a cădea o brumă deasă. Tusa lui Dia-coff deveni mai tare. Bietul bolnav nu ma! avea forțe de a ieși la plimbare. Numai când soarele se ridică, și începe a încălzi pămentul umed, doi arestanți ordinari scot pe sub-soară pe nenorocit și ’l așază afară pe o laviță, unde el șade înghemuit, cu privirile sale stinse privind în spațiu.
E noapte. Ploaiă mărunt, și arestanți! de prin chiliile lor ascultă în tăcerea nopței cum cad picăturile de ploaie peste geamurile ferestre!, cum suflă vîntul, urlând în coșurile temniței. Dar iată se aude un plâns sfîsiitor.
— Cine plânge, acolo ? întrebă pe temnicerul de serviciu un arestant.
