Cosmosul s’a prefăcut în simbol al misteriosului numen.
Nu e oare acesta acel Pan, care a murit la hotarul lume! antice? Nu e oare aceasta acea zeitate care s’a născut în secolul nostru? Po-esia și știința ne sunt martori. Panteismul spre căre înclină cugetarea modernă ne e dovadă? Dar este oare cu putință că noi, cari ne luptăm pentru lărgirea individualițățel, să ne liniștim în panteism, care e tocmai nimicirea individului, e dispanțiunea lui? învederat că nu. Panteismul modern, cu ori ce însușiri îl vom dota, este și rămâne acea Nirvana Scho-penhauristă, care nu este altceva de cât moartea sufletească, în fața căreia noi rămânem simpli spectatori.
Secolul nostru s’a convins, că a remânea spectatorul evenimentelor, nu poate satisface pe omul modern; e necesar să devii inelul întregului, pentru a te apropia de acest întreg; știința este cheia pentru a înțelege viața o-menirel, dar nu știința, ci activitatea e legătura vie a omului cu totul.
Cunoștințele ne întroduc în lumea evenimentelor. dar numai prin activitate devenim noi partea conștientă individuală a totului.
Veacurile trecute au fost circomscrise în sfera strâmtă a intereselor de castă; secolul nostru e pătruns de interesul omenire! întregi.
Cunoștiințele căpătate impun datorii. Știința sterilă usucă cugetul, știința, care servă binelui obștesc, nutrește și înalță cugetul. Principiile contrarii, ale idealismului și ale realismului, se unesc în sfera eticei.
Secolil, cari se deosebeau prin idealuri abstracte,
