mine cu brațele deschise, și mă îmbrățișează, strigând:
— Amice, tu aici?
Era d. X., tovarășul meu de școală. Îl dojenii pentru manifestația prea publică a bucuriei sale, atrăgându-i atențiunea asupra grupului de militari, cari ne priveau.
Ne am dus împreună la dânsul acasă, unde găsii pe soția sa, care locuia pe timpul răsboiului la București. Aceste vizite ale mele fură descoperite de colonelul de geandarmi d. Nicolici.
Geandarmul mă pândise, și a descoperit în curând locuința mea. Din acest moment eram înconjurat de spioni ruși, atât eu cât și răposatul meu amic Zubcu-Codreanu. Firește însă, în curând noi am băgat de seamă aceasta.
Trebuia să luăm măsuri urgente, trebuia mai cu seamă să deșertăm locuința de cărți, cari acum zăceau grămadă în odaia noastră. Și apoi nu era de glumit. Rușii aveau o stipulațiune cu guvernul român, prin care aveau dreptul de a judeca și împușca pe ori-ce supus rus, găsit pe teritorul român. Lucru logic, că propaganda revoluționară în rândurile armatei pe timpul de răsboi — era o culpă destul de gravă în fața tribunalelor militare, pentru a fi noi siguri de
