dorul lor pentru idealul abstract al frumosului, ci mai cu seamă din simpatia lor «pentru tot ce sufere, tot ce viețuește»—adică pentru omenire ! Poetul veacului astă-zi e silit de a se împărtăși din viața bogată a omenire!, de a servi acestei omeniri, de a fi tălmaciul suferințelor și aspirațiunilor sale.
Fie care om care poartă azi pe umerii sel povara grea a tînguelilor, îndoelilor și sufe rințelor sufletești, le duce pe arena viețel sociale organul căreia este tiparul. Mari sunt aceste îndoeli, legitime sunt acele tîngueli, căci veacul nostru mal cu seamă e avut în ele.
Șovăind între doS extremități—setea idealului și țelurile pur practice, între materialism și misticism—noi trăim într’o vreme plină de frământare surdă, de o muncă intelectuală intensivă și de o groasnică luptă pentru trai Această încordare, împreunată cu șovăirile morale și nestatornicia moralei, pare că a ajuns la ultimul său grad, și ne arată în viitor o rază de lumină. Dar de unde ne va veni lumina ? Ce va aduce acest viitor? Prin ce anume faze ale cugetărel va mai trece omenirea, și unde se va opri ?
Această stare intensivă ’șl-a găsit resunet în literatura modernă, cât și în conducătorii cugetărel moderne. Tot ce e nou însă, se produce lent și cu mari sforțări, ca fructul conștiinței comune și a trebuințelor generale. Fruntașii oujenirel ghicesc idealul viitorului, și se încearcă de a-l formula ; el au trecut prin toate șovăirile, și de aceia pot proroci ceia ce se va realisa.
Literatura șănătoasă zice azi societățel: veniți
