Brătieni, Rosetti și măreața figură a genialului Mihail Kogălniceanu.
Au murit titanii — și au rămas pigmeii!
Să mi se ierte această deraiare de la subiect; — amintirile trecutului fac involuntar să ’ți restabilești în memorie întregul complex al gândurilor și al simțimintelor, cari umpleau sufletul tău într’un anumit moment al vieței.
Și apoi, ultimile momente din viața petrecută cu amicul meu doctorul Zubcu-Codreanu îmi sunt scumpe, ele au rămas gravate în memoria mea.
Sosind la Curtea-de-Argeș, Niculai-Codreanu s’a îmbolnăvit de pneumonie complicată cu o pericordită acută. În noaptea de 31 Decembrie 1879 pe la orele 11, el ’și a dat obștescul sfîrșit.
«Murind, sunt adânc mâhnit, că n’am avut timpul să fac ceva pentru țară. Speranța e în copii voștri. Stăruiți ca din ei să nu iasă oameni cari rostesc vorbe frumoase: ci să devie adevărați luptători pentru sfînta causă a poporului.»
În ultima zi a crudei sale boale, a venit la dânsul preotul, un amic al răposatului, pentru a’l griji. La spovedanie, bolnavul muribund a zis, adresându se către preot:
— N’am ce să mă spoveduiesc, părinte.
