principiu, prin înălțimea problemei și prin nemărginita sa aplicațiune, poate servi omului pururea de punt de reazim. Dar vai! Poate oare densul să și mărginească perfecționarea individuală cu perfecțiunea orgamsațiunei sociale ? Se va mulțumi oare el cu atâta ?
învederat că nu. Lucrurile lumeșli nu pot satisface pe omul modern; nu pot atacerile obștești se înăbușe în el alte trebuințe inerente sufletului său. A se da cu totul societăței, omul nu poate. Omul tot-d’a-una se va ocupa cu lumea sa lăuntrică. Persoana umană sa ridică în contra misticismului umanitar se revoltă în contra fusiunei sale cu natura, în contra disparițiunei sale ca individ în panteismul umanitar.
Și apoi, analisa ne persecută chiar în mijlocul bunurilor vieței. Omul cugetător e incapabil de a trăi numai In present. Obicinuința de a generalisa, ne distrage de la fapt. Noi ne încercăm mereu să desemnăm fie cărui obiect, fie cărui fapt separat, locul seu în complexul evenimentelor, noi voim să legăm existența vremelnică cu eternitate.
Nu, credințele, religia, nu pier. Ele ’și schimbă expresiunea, conform cu evoluțiunea cugetului. Religia, ca simțimănt al legăturei dintre evenimentele trecătoare ale vieței și eternitatea, e inerentă omului. Nu moare nici fi-losofia, câre caută această legătură pe calea raționamentului, de și în secolul nostru omul obosit și înșelat pare că se îndoește de ea. Noi ne am convins cu toții că a deslega enigma eternităței este cu neputință.
Unii din cugetătorii moderni prezic că filosofia
