mâncare. La tejghea ședea o figură ovreiască tipică, care arunca o privire distrată asupra noilor veniți. Aducând cele comandate, ovreiul cu răceală se adresă către tinerii întrebându-i:
— Aveți trebuință de odae?
— Nu! Plecăm înainte! răspunse unul din tineri; apoi după o pauză zise în limba germană:
— E departe de-aci granița?
— Granița?... Mai sunt vr’o 30 de kilometri...........
Tinărul se scoală de la masă, se apropie de cărciumarul ovreu și ’i zice încet:
— Știi pe cine-va care să ne poată trece peste graniță, căci n’avem pașapoarte, și avem neapărată trebuință să mergem la Königsberg ?
— Ai wei mir! exclamă ovreiul....... E greu.... e foarte greu!
— Ian nu te fă nesnai. Plătim bine!
Ovreiul se depărtă brusc; apoi ieși din cârciumă. Tinerii remaseră foarte nedumeriți, de oare ce conduita ovreiului era cât se poate de suspectă. Ovreiul putea să denunțe aparițiunea unor oameni necunoscuți în sat, ba putea să declare chiar și poliției, că niște tineri sosiți de nu se știe unde ’l-au rugat să le înlesnească trecerea graniței.