săi politici observară că directorul temniței, un om crud și sălbatic, profitând de starea sufletească a lui Uspensky, adese-ori îl scotea din temniță și îl ținea la el acasă o zi-două. In același timp, codeținuții săi mai observară că directorul află de la un timp încoace câte-ceva dm cele despre ce vorbeau ei între ei, precum și despre planurile lor privitoare la vre-o scăpare din Siberia.
Se născu bănuiala, că Uspensky s’a demoralisat și a devenit spion. Arestanții începură a se sfătui, că ce este de făcut; se adresară la Uspensky și îi cerură explicații; dar acesta drept respuns s’a crezut grav insultat de bănuială și a refusat ori-ce lămuriri. Atunci tovarășii săi de închisoare, îndemnați mai cu seamă de unul, hotărâră să scape de un tovarăș-spion cu ori-ce preț.
Nenorocitul a fost spânzurat în celula sa de către tovarășii săi de temniță. In curând după moartea lui Uspensky s’a descoperit că acuzatorul său era adevăratul spion, și că reposatul n’avea absolut nici o vină. Această descoperire a produs o așa groaznică impresie asupra celor cari ’l au condemnat la moarte, în cât arestantul politic
