Această pagină a fost validată
10
IN EXIL
Hume și al prozeliților seĭ, de oare ce Nihilismul filosofic a dat prilegiu mareluĭ scriitor rus Turgheneff de a porecli de «nihiliștĭ» pe oameniĭ din generațiunea revoluționară din Rusia de la 1863 pênĕ la 1873.
N’a avut dreptate Turgheneff dând acest nume revoluționarilor din Rusia, căcĭ nicĭ unul dintr’aceștĭ revoluționarĭ n’a fost nihilist după calapodul luĭ Hume, precum n’a fost nicĭ realist după principiile filosofice ale luĭ Bentham[1].
Să mĕ încerc dar a descrie aci ființa morală și intelectuală a nihilistuluĭ, nu după cum l’a descris Turgheneff, care trăind la Paris, nicĭ
- ↑ Un alt prozelit al lui Hume—Adam Smith în cartea sea «Teoria simțurilor morale» scrie următoarele «Isvorul compătimireĭ noastre pentru suferințele altor oamenĭ, sĕ află în capacitatea ce posedăm de a ne închipui în locul lor, în capacitatea de a ne închipui ceia ce simt eĭ, și prin urmare în faptul de a simți chiar durerea simțită de alțiĭ. Când vedem că o lovitură sĕ intenționează, involuntar ne vine să o parăm; iar când lovitura e dată, noĭ parcă simțim durerea împreună cu acela care a primit-o. Oameniĭ slabĭ și cu nervĭ impresionabilĭ când vĕd rănile pe carĭ une orĭ cerșetoriĭ le arată la respîntiile stradelor, adese orĭ sĕ plâng că simt durerĭ tocmaĭ pe locul unde au văzut rănĭ… În sufletul nostru sĕ deșteaptă compătimirea nu numaĭ când vedem suferințe, ci orĭ când suntem spectatorĭ atențĭ a oare căreĭ mișcărĭ sufleteștĭ a unuĭ alt individ. Simpatia sĕ naște uneorĭ spontaneu, numaĭ la aspectul simțimintelor altor oamenĭ. Adese orĭ pasiunile sĕ transmit momentan de la un om la altul, într’un mod inconscient. De pildă, e destul ca sĕ vedem pe un om vesel, sau trist, pentru ca sĕ fim veselĭ sau triștĭ.» Este firesc că Smith a putut deduce din acest punt de vedere conclusiunea sea fundamentală privitoare la simpatie sau compătimire, ca isvorul moraleĭ. Este vĕdit că din acest punt de vedere, oameniĭ ceĭ maĭ sentimentalĭ sunt și ceĭ maĭ moralĭ. Teoria «moraleĭ» lui Adam Smith a îmbrățișat’o și Herbert Spencer, care vorbește despre ea în vol IV din «Bazele psihologieĭ» în capitolul privitor la «sociabilitate și simpatie». Modul însă de a’șĭ explica gândirea la Adam Smith e și maĭ clară și maĭ concisă, de cât la Spencer.
