Palatul Cotrocenilor
Poate că la starea sufletească ce mă cuprinde când intru în curtea palatului de la Cotroceni, contribue și amintirea neuitatei nenorociri ce au trebuit să sufere odinioară Suveranii noștri acolo; îmi pare, poate, că, din atâtea lacrimi ce s-au vărsat în acele locuri, iese încă o exalare amară, dar, când nici nu bănuiam că zidurile acestea erau menite să încapă iar atâta spaimă, priveliștea lor îmi pricinuia un fel de neînțeleasă neplăcere.
Rar am văzut o atmosferă mai supărătoare!
Când treci pe sub bolta bondoacă și pleoștită a clopotniței greoaie, care parcă așteaptă pe cineva, ca să-l strivească sub surpătura ei, și intri în curtea cea mare, dai drept în față de peristilul bisericii. Coloanele și frontonul lui sunt de tot ascunse sub un stufiș de verdeață acățătoare — ai crede că e intrarea unei peșteri cu emanațiuni năbușitoare. Este o biserică veche, după calapodul bizantin, fără vreo deosebită valoare arhitectonică. Silueta ei, care, privită la o anume distanță, ar avea oarecare eleganță caracteristică, nu se poate apuca cu ochiul, fiindcă masivul întreg e înconjurat de copaci mari și strâns aproape între clopotniță și noile clădiri ale palatului.
Acestea sunt o lucrare de un stil destul de îndoelnic; așa, de exemplu, palatul pare că ar voi să fie florentin, galeriile cari îl leagă cu atenanțele sunt de stil bizantino-mauresco-boieresc, iar stilul corpului de gardă e lipsit absolut de caracter — sunt scundele chilii vechi ale fostei mănăstiri, cârpite și văruite din nou. În tot, ca lucrare de pretenție, e prea bizară, și, ca bizarerie, prea pretențioasă.
Imposibil să găsești, în această grămădire fantazistă de clădiri, o axă, o linie dominantă, un punct de reazim logic; este o amestecătură, în care arbitrariul ține loc de originalitate, — o frământare, o tortură de forme și de linii, în mișcarea cărora în zadar caută ochiul ostenit un moment de repaus.
În curtea cea mare, mai ales în partea dintre altarul cu absidele bisericii și clădirile noi, parcă lipsește aerul. Înălțimea clădirilor e așa de disproporționată cu lărgimea curții, încât, înaintând către scara palatului, simți că opresiunea de sub bolta clopotniței, în loc să dispară, devine mai stăruitoare: când ai vrea să răsufli, ai sentimentul ca te îneci, așa că, instinctiv, ridici obrazul spre cer, frângându-ți gâtul cât poți
Pe lângă aceasta, atmosfera din jurul palatului e saturată de duhoarea specifică a mlaștinelor, izvor darnic de friguri, de mâhnire și de gânduri negre.
Zidurile au nu numai urechi, au și suflare și grai. Sunt unele, amabile și vesele, cari te întâmpină cu grație, și-ți mângâie sufletul chiar întristat, și cari risipesc gândul cel mai întunecat. Ele îți întorc razele soarelui cu aceeași generozitate cu care le-au fost aruncate și te atrag ca niște binevoitori prieteni. Sunt altele, posomorite și încruntate, cari te privesc cu asprime; îți întristează sufletul, oricât ar fi de vesel, îți indispun și-ți înnorează gândul, oricât ai fi de liniștit și de luminos; acestea îți fac din raza soarelui o disgrație.
Dintre acestea din urmă sunt zidurile Cotrocenilor. Și încă lumina zilei tot atenuează oarecum posomoreala acestor locuri. Când însă, după ce a scăpătat soarele, răsare întunerecul nopții și începe să crească încet încet, când s-aprind luminile electrice, reci, fără viață și mișcare de flacără, prea slabe pentru a putea birui pâcla neagră — impresia devine aproape insuportabilă.
Cu puțină imaginație, cine n-ar ști că aci e un castel de plaisance al unor copii regali, ar crede că palatul Cotrocenilor e un colț de retragere a unui bătrân ursuz, sătul de deșertăciunea luminii și zgomotului, scârbit de lume fără putință de împăcare, sau poate locul de exil și de captivitate a unui răzvrătit felon.
Un cuib de cucuvae mai lipsește sub streașina de la turla bătrânei biserici, pentru ca să desăvârșească armonia acestor locuri de cobe.
Nu înțeleg ce au cătat să se așeze doi tineri prinți veseli și răsfățați, cu doi fragezi copii, într-un palat atât de posomorit și plin de amintiri așa de triste!