Panorame
Cunoști tristețea panoramelor depe chei,
și zăplazurile întomnate și rupte.
Când am mers pe acolo, glasul tău a tresărit alb, pe buzele supte,
cum ar sunà, în pustiul unei uliți, noaptea, o limpezime de clopoței.
Pe sub ferești, trupul tău treceà ca o melodie,
depe strunele unei amintiri depărtate, pornită.
Și ai înțeles oamenii atât de desnădăjduiți,
și lumina cum se furișà prin perdele, ca un țipăt de pasăre rănită.
Pe-aproape: o muzică sfâșietor de veselă.
Știam că în fiecare suflet desăndejdea, ca un arc de ceasornic, s’a strâns.
După fiecare perdea – o tragedie... Erau ferești înroșite,
ca ochii unui copil singuratec care a plâns.
Ți-amintești femeile cu mâini subțiri,
cât ne-a durut privirea lor rugătoare și tristă.
Și, copilăria mâhnită, cum ne-am amintit-o,
și-am văzut-o așà, ca pe un zăplaz, aruncată de vânt, o batistă.
Erà în toate acestea tristețea unei poezii vechi.
De-alungul cheiului, pasul nostru a șovăit, ca o inimă de bolnav în agonie,
și ne-a pătruns adânc romanța apei,
și tinerețea sfâșiată pe o uliță întunecată și pustie.
Am mers astfel, până la o margine de oraș.
Voiam să fugim de tristețea panoramelor brune,
și am încercat să aprindem în noi sfios o bucurie,
cum ai încercà să limpezești sunetul dezacordat al unei strune.
Apoi, în adormirea orașului, aceeaș tristețe.
Departe, muzica întristător de veselă... atât de întristător...
Simțiam pe buze degetul mătăsos al tăcerii...
...O! Cunoști tristețea panoramelor depe cheiul mohorât și apăsător.