Partea cea mai bună...

Partea cea mai bună... de Alexandru Vlahuță

Sămănătorul, an I, nr 7, 13 ianuarie 1902

Stând la geam c-o floare-n mână,
Cată-ntrebător spre mine:
„Nu-i așa că-mi șade bine
Și c-ai vrea să-ți fiu stăpână?”

Eu pricep, îmi plec privirea
Cu sfială prefăcută:
„Cuvântarea ta cea mută
Mă învață ce-i iubirea”

Ea la gură-și duce floarea,
Și-nchizând din ochi, suspină:
Doar o clipă de lumină –
S-a plecat Ispititoarea.

Ca un cântec îmi răsună
Din departe amintirea ...
Și atât ne-a fost iubirea.
Poate-i partea cea mai bună.