Partea poetului

 

„Nehmt hin die Welt!... ”

SCHILLER

„Luați-vă lumea! a strigat Domnul; luați-o, oamenilor! a voastră să fie ca moștenire-n vecii vecilor! și frățește v-o-mpărțiți!”

S-au repezit care mai de care cu mânile-ntinse să-și apuce partea; mișunau tineri și bătrâni.

Plugarul se duse spre roadele câmpului; Vânătorul porni să bată pădurile; Neguțătorul își înfundă hambarele; Viierul își alese zeama nobilă; Regele puse streji la poduri și drumuri și zise: «Dați-mi dijma !»

Într-un târziu, după ce se isprăvise-mpărțeala, iată vine și Poetul din depărtări... Nimic nu mai rămăsese de apucat; pretutindeni toate aveau stăpân.

— Vai! eu singur — strigă el cu mâhnire — eu singur fusei uitat, eu, cel mai supus copil al tău!

Și-ngenunchie înaintea Domnului, care-i răspunse:

— Dacă te-ai desfătat în lumea visurilor, ce stric eu? Unde erai când s-a-mpărțit pământul?

— La tine eram! zise Poetul. Ochiul meu țintea la fața ta; urechea mea la armonia cerurilor... Iartă sufletului care, îmbătat de lumina ta, nesocoti cele pământești!

— Ce-i de făcut? zise Domnul... Nimic de acolo nu mai e al meu; toate le-am dăruit! Vrei tu să trăiești în cerul meu?... Vino când dorești: orcând, bucuros îți va fi deschis!"

Pe urmă i-a adăogat Domnul cu multă bunătate:

— Ei, acuma, mai du-te pe pământ și te mai plimbă.

A mulțumit Poetul din fundul sufletului și a plecat măgulit de atâta frumoasă atenție din partea Domnului. S-a coborât pe pământ...

Acolo toată lumea forfotea în sus și-n jos, alergând fiecare fără astâmpăr după treburile sale: care mâhniți, care mulțumiți, toți îngrijați...

Poetul a salutat în dreapta și-n stânga; unii tot i-au moțăit din cap; dar alții, parcă nici nu-l văzuseră. A dat să intre-n vorbă ici și colo...

Unul i-a răspuns:

— N-am vreme de fleacuri... am treabă!

Altul, după ce l-a ascultat puțin, zice:

— Îmi pare rău, dar nu-nțeleg de loc... Salutare...

Pe altul, l-a povățuit Poetul cu blândețe să nu mai bea atâta bere, că berea multă tâmpește. Acela, pesemne tâmpit gata, i-a zis o vorbă foarte proastă și i-a turnat o halbă-n cap.

Poetul a cazut mâhnit pe gânduri — făr-a-nțelege cum poate avea o lume întreagă, stăpânind întreg pământul, atâtea griji, atâta bătaie de cap și atâta răutate — și s-a hotărât să se-ntoarcă la Domnul.

Când a sosit sus, a dat la poartă de sf. Petre, care-i era binevoitor.

— Ei! zice sfântul — te-ai întors iar? atâta ți-a fost plimbarea?

— Să-ți spun drept, sfinte Petre, e tare urât pe pământ... și am venit, după cum mi-a spus Domnul...

Dar sfântu-i taie vorba:

— Drăguță, să ierți, Domnul acuma are alte treburi; mai du-te și te mai plimbă; vino aldată.

— Bine! a zis Poetul cuviincios.

Și s-a-ntors la plimbare jos. Dar nu s-a mai dus în oraș; s-a dus la țară...

Era o zi blagoslovită de vară... Limpede și cald... în depărtări se-ntindeau, cât apuca ochiul, câmpuri aurii cu spicele coapte, și aci aproape se auzeau într-o adâncătură fâșiituri de coase și cântece de cosași.

Poetul s-a apropiat de unul dintre muncitori, care trăgea cu gresia pe buza coasei, si i-a zis:

— Frumoasă e natura, ai?

Dar muncitorul asudat, punându-și gresia în brâu și ștergându-se cu mâneca pe frunte, i-a răspuns:

— O fi și frumoasă!

— E duioasa noastră mamă! a adăogat Poetul.

— Da, duioasă mamă, ce e drept... Trebuie numa s-o bați să-i sângerezi sânul până să se-ndure să-ți dea o picătură de lapte... Și încă vara, cât să fie de zăduf, calea-valea; dar să poftești d-ta iarna — că pasămite nu ești de p-aici — să poftești când turbă și urlă... atunci s-o vezi ce duioasă e!

— Da, știu; dar, chiar în furoare, ce sublimă este!

— Bag seama, zice muncitorul, d-ta or ești lovit cu leuca, or altă treabă n-ai decât să râzi de mine... Ia cată-ți de drum, domnule, că n-am poftă de glumă pe nemâncate!...

Și s-a pornit omul la lucru mai departe.

Vorbele și purtarea atât de grosolane ale acelui țăran l-au mâhnit pe Poet, îndemnându-l să se ducă-napoi, sus.

— Iar d-ta, drăguță? l-a-ntrebat portarul.

— Iar eu, sfinte Petre, și te rog să mă lași a mă apropia de Domnul, care mi-a făgăduit că „orcând, bucuros cerul îmi va fi deschis".

— Puiule — zice sfântul — eu știu ce ți-a făgăduit Domnul, că eram de față; dar acuma, drept să-ți spun, nu e vreme potrivită să i te-n-fățișezi; e foarte supărat pe oameni, fiindcă-i vede cum se-nvrăjbesc și dușmănesc între ei și gata-gata să facă iar războaie și vărsări de sânge; și Domnul este peste măsură scârbit de purtările lor, și chiar se gândește cum să-i pedepsească amarnic, cu foc, apă, cutremure și alte răni, ca să-i aducă la calea pocăinții... Prin urmare, mai plimbă-te...

— Bine, a zis Poetul.

Și iar s-a dus jos la plimbare... Dar nu s-a mai dus la țară; a mers într-un oraș foarte mare.

Umblând de colo până colo, cum umblă omul fără treabă, a intrat, către seară, pe gangul unui palat, s-a suit pe scări, pe unde se-mbulzea fel de fel de lume, și a nemerit într-o sală mare. Acolo țineau sfat diplomați și militari împrejurul unei mese, pe care, sub lumina a o sumă policandre strălucitoare, stau întinse hărți, documente, tractate; iar în capul mesei, într-un jeț mai înalt, aromea dulce un împărat bătrân, cu toate că toți ceilalți făceau gălăgie strașnică, strigând înfierbântați, unii pace, alții război, alții cine mai putea înțelege ce. Poetul a înaintat până la masă și, cu glas olimpian, a tunat:

— Pace! Domnul este peste măsură scârbit...

Dar unde-a fost chip să urmeze mai departe?... Un general l-a luat de ureche și l-a-nvârtit în loc cu fața spre ușe și cu spatele spre-mpărat; iar un diplomat l-a consiliat de dinapoi, să zboare pe scară-n jos.

Plecând astfel, mai mâhnit de asta decât de mojicia cosașului, a dat pe stradă, noaptea, de o ceată de măști, care cântau, țopăiau și chihoteau, cum are tinerimea flușturatică obiceiul în carnaval. Îndată ce l-au văzut, au năvălit la el să-l tachineze; una dintre fete l-a apucat de gât cu mâinile ei subțiri și reci și l-a sărutat de l-a fript până-n fundul sufletului; pe urmă, l-a luat la braț pe sus, și au pornit cu toții înainte, să ridice târgul cu nebuniile lor. La o respântie, iată că se întâlnesc, în bătaia unui felinar, cu un bătrân gros și pântecos, roșu ca morcovul și cam prea-foarte vesel — un fel de negustor provincial, d-ăi de care se-ncurcă bucuros la petreceri pân orașele mari, mai ales în toiul câșlegiului. Cum dau de el, se opresc derbedeii, iar măsculița Poetului i se smulge de la braț și se repede la negustor strigând:

— Unchiule!

Iar „unchiul" zice:

— Sufletu-meu! nepoțico !

Ea îl ia de gât cu aceleași mâini subțiri și reci și pupă-l... Poetul se repede să-i despartă; unchiul îi dă brânci încoace, nepoțica încolo, și pe urmă tifla... și pleacă toți încolo cu negustorul. Poetul rămâne în loc; își pune mâna la frunte și stropește cu lacrimi calde mormântul iluziunilor sale, ca să crească dasupra florile pe veci pierdutelor, în veci neuitatelor tinere sfinte amintiri...

Apoi, mai mâhnit chiar decât de consiliul diplomatului, merge iar sus...

— S-a isprăvit, sfinte Petre; mă simt zdrobit de atâtea plimbări!...

Și-i povestește pe larg cu multă obidă, dar într-un stil nobil și sus-ținut, toate câte le-a-ntâmpinat.

Sf. Petre, ținând la băiatul ăsta, se duce la Domnul si zice:

— Doamne, iar a venit Poetul... Eu aș zice să-l primești și să-i dai și lui ceva, că prea a rămas fără parte pe lume...

— Ce să-i dau, Petre?... Nu i-am spus că nu mai am ce-i da, daca au luat ăilalți tot?... Eu stric, dacă a umblat gură-cască și n-a mers și el la-mpărțeală?... Poate să mijlocim pe pământ pentru vreo slujbă...

— Nu e de slujbă el, zice sfântul... e delicat...

— Atunci, ceva bani...

— Nu-i trebuiesc... e dezinteresat.

— Vreo decorație...

— Aș! se supără... e și mândru.

— Ei! zice Domnul; mi-am găsit beleaua cu omul ăsta...

— Doamne — zice Petre — eu stiu ce i-ar trebui lui...

— Ce?

— Nu-i vreun lucru mare: o cutie cu penițe, un clondir cu cerneală și trei topuri mari de hârtie.

— Dă-i-le, să ne scăpăm de el; că iar așa într-una, toată ziua-bună ziua, a cam început să mă plictisească.

I le-a dat... A plecat Poetul foarte mulțumit. Nu trec nici trei săptămâni, și iar se pomenește sfântul cu el:

— Iar, iubitule?... ce mai poftești?

— Am isprăvit hârtia și cerneala...

— Cum se poate?

— ...și am venit să vă rog, daca nu vă supărați, să-mi mai dați. Sfântul se uită lung la el și, pe urmă:

— ...Să-ți mai dăm...

I-a mai dat două clondire și patru topuri.

Peste o lună, iar...

— Nu mai pot de la mine, drăguță, fără voia Domnului, că lucrurile astea le am și eu luate-n primire cu socoteală... Aide de te roagă singur...

Și Domnul s-a-ndurat și i-a mai dat Poetului — cinci clondire și zece topuri.

Dar când a vrut să plece Poetul, Domnul zice:

— Ia ascultă, mă băiete, nu mai strica atâta, fă și tu nițică iconomie... vezi ce scumpă e acuma hârtia!

Iar după ce a plecat Poetul, senin, zice Domnul:

— Petre, bun băiat o fi ăsta; dar e cam...

— Cam cum, Doamne?

— ... Cam... găgăuță... Nu ți se pare și ție?

— De! Doamne — răspunde Petre — fiecare cu partea lui !