Pasărea cu coada lungă
A fost o dată un boier. El avea, cum avea boierii p-atunci, și țigani robi și scutelnici și toate bunurile. Dintre toți copiii de case, copii luați pe procopseală și dintre toți țiganii, Dinu țiganul îi căzuse tronc la inimă. Și avea dreptate boierul. Dinu era un flăcăiandru isteț, deștept, înfipt și spirt, nu glumă.
Boierul de multe ori se lua după gura lui și vedea că îi iese înde bine. Dinu era nedespărțit de lîngă boier. Dinu în sus, Dinu în jos, Dinu în toate părțile. Ce zicea Dinu, nimeni nu putea să dezică.
Acest boier avea obicei, cînd spunea cîte ceva, de-și da drumul gurei, astfel încît nici el nu-și mai putea da seama de ceea ce spunea. Și cum era și de îndrăzneț, Dinu zise odată boierului:
— Boierule, mă iartă, să nu-ți fie cu supărare, dară prea le spui și dumneata groase. Mi-e rușine mie de rușinea dumitale. Spune-le nițel mai cu moț, iar nu așa odoronc-tronc, ca din topor, daca vei să te crează lumea.
— D-apoi nu știi tu, mă țigane, că cu o minciună boierească treci în țara ungurească?
— Ba știu. Dară cu una d-ale dumitale nu mergi nici la Colintina.
— Așa să fie, Dinule? Ei bine, iaca, tu cînd mă vei vedea că prea mă întinz, să mă tragi de mîneca giubelei.
Nu trecu mult și boierul se afla la un ziafet cu mai mulți boieri.
După ce-și stropi nițel măseaua, boierul simți că-l mănîncă limba. Apoi din vorbă în vorbă, fiindcă vorba vorbă aduce, el zise că are să spuie o istorie ce o văzuse cu însuși ochii săi.
Dinu, cura auzi, se făcu numai urechi și se hotărî ca de astă dată să nu lase pe stăpînu-său a cădea în păcat.
Boierul începu: —Cînd eram tretilogofăt,boieri dumneavoastră, și mă duceam la un sat din partea cîmpului, am văzut într-o pădure o pasăre așa de frumoasă cum nu mai văzusem pînă atunci. Eu dau cu socoteala că va fi fost pasărea care ne spunea dascălul că se numește finix. Ea era cam ca păunul nostru, și avea o coadă, minunat de frumoasă, și lungă, pe nemincinos, de trei stînjeni.
Dinu de la spate, fiindcă țiganul sta totdauna la spatele boierului cînd ședea la masă, îl trase de mînecă.
— Adică, zise boierul, poate că nu era de trei stînjeni; dară doi stînjeni tot avea.
Dinu îl trase de mînecă iară.
— Ce zic eu doi stînjeni? Însă dau cu socoteala că era de un stînjen, fără doar și poate.
De a treia oară Dinu trase pe boier de mînecă. Boierul unde se întoarse iute către Dinu și se răsti la dînsul, supărat foc, zicîndu-i:
— Du-te la dracu, măi țigane, ce, vei să-mi rămîie pasărea fără coadă?