Pasărea măiastră (Mircea Streinul)

 

Robind-o-n lanțuri după lupta-ndelungată,
semeț ai poruncit de aur colivia
să-i fie și-ai știut că-n suflet niciodată
mai fără margini n-o să-ți crească bucuria.
 
Privind prizoniera pasăre măiastră,
ai deslușit cum în privirea ei umilă,
sfidându-te, străbate-o flacără albastră –
și-atunci, cu ghearele-i, te prinde-atâta milă,
 
că-n generos elan îți crește răsuflarea
și hotărârea ta-i definitivă:
îi dăruiești cu simpla-ți bunătate zarea,
s-o-ncerce iar măiastră pasăre captivă.

Dar lanțu-și scutură ca, fără să tresalte,
cu pliscul să-ți sfâșie-n trup – și peste-o clipă
se-avântă-n golul liniștii de brumi înalte,
simfonizând eternitatea din aripă.